GUEST WRITER Silvia Uscov, Managing Partner USCOV | Attorneys at law: Și la începuturi a fost digitalizarea | Episodul 1. Câteva tușe aruncate peste the big picture

0
375

Suntem aici. Dar cum am ajuns aici și încotro (vrem să) ne îndreptăm?

Valoarea zero de schimb într-o anumită eră a determinat mișcări sociale, a răsturnat guverne și a schimbat sisteme constituționale.

Dacă luăm exemplul cel mai recent, în timpul primei Revoluții industriale de la sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX s-a dezvoltat clasa de mijloc în urma trecerii de la munca manuală la munca mecanizată, iar pentru clasa de jos, afectată de transformări, au fost adoptate măsuri legislative de protecție, printre care și posibilitatea formării sindicatelor.

Acesteia i-au urmat și cea de-a doua și a treia Revoluție industrială, iar unii vorbesc despre a patra Revoluție industrială ca fiind cea trăită în prezent.

În fapt, nu e vorba despre o adevărată Revoluție industrială, ci despre o Revoluție digitală ce nu are la bază atât partea hard a unui sistem, cât partea soft, noua monedă de schimb fiind informația, iar noul capitalism fiind cel al supravegherii.

În timpul Revoluției digitale clasa de mijloc ar urma să se reducă treptat până la dispariție, undeva între marii giganți IT tech, pe de o parte, și inutilii (sau idioții utili), pe de altă parte, asemănători, mai degrabă, cu personajele din filmul Idiocracy, o producție din 2006.

În prezent avem două centre puternice în domeniul IT tech, SUA și China, cu modele diferite de abordare a Revoluției digitale.

În SUA avem o politică democrată în care marii giganți IT tech sunt aparent independenți de guvern, pentru care politica joacă un rol de ponderare a expansiunii, unde nu avem o finanțare guvernamentală la nivel înalt a cercetării, ci aceasta este transferată către sursele private. În China, pe de altă parte, regimul comunist deține puterea inclusiv asupra companiilor din industria IT tech astfel încât orientarea acestora este dictată de către ambițiile guvernamentale de supremație.

Bineînțeles, ambele sisteme au avantaje și dezavantaje, în funcție de perspectivă. Din punctul de vedere al drepturilor omului, dacă luăm cele două extreme și le analizăm într-o eprubetă în condiții ideale, atunci nu contează decât dacă le privim la nivel individual pe modelul SUA (drepturi individuale ale omului) sau la nivel colectiv pe modelul China (drepturile omului care decurg dintr-un drept colectiv al națiunii).

Dar, cum condițiile nu sunt ideale, iar pandemia SARS‑CoV‑2 nu a făcut decât să arate că, deși ne bucurăm de minunățiile din locul luminat, nu trebuie să uităm că există și partea întunecată, presiunea pe drepturile omului nu a făcut decât să le reafirme, tocmai prin restricționarea lor.

Ce mai reprezintă omul în contextul unei națiuni? Dar în contextul globalizării? Este el baza sau scopul? Egalitatea este tratată la nivel juridic ca oferirea de șanse fiecăruia în condiții egale de tratament, dar la nivelul realității unii oameni sunt „mai egali” decât alții.

Ne-ar plăcea să fim manipulați prin intermediul fake news-ului sau prin alegerea anumitor informații reale care ni se livrează (bula de informații), să se descopere o nouă categorie de discriminare, cea derivând din propriul comportament, sau să alegem varianta creditelor sociale care sunt instituite în China ca în episodul Nosedive al serialului Black Mirror unde fiecare persoană primește un rating pe baza căruia poate accesa credite sau diverse facilități? Știați că în orașul Rongcheng locuitorii primesc la înscrierea în sistem 1.000 de puncte, iar apoi, în funcție de comportamentul lor, li se scad sau li se adaugă puncte, beneficiind de un rating de la A+++ la D, limitându-li-se inclusiv capacitatea de a se deplasa în funcție de categoria din care fac parte, iar acest sistem se aplică și companiilor?

Partea interesantă este că, la intersecția globalizării, nu mai contează spațiul, ci timpul. Ca în vremea Războiului Rece, asistăm la o cursă a „înarmării digitale” și, ca orice cursă, important este cine ajunge primul la destinație. Dar acest lucru înseamnă că nu mai trebuie să ținem cont și de prețul pe care îl plătim pentru a ajunge acolo? Drepturile omului valorează atât de puțin în această cursă încât mă întreb care va fi noul „zeu juridic” căruia urmează să ne închinăm.

În această cursă giganții IT tech se conduc după premisa că nu contează de câte ori greșești, poți apoi foarte ușor să îți ceri iertare, iar mântuirea va veni odată cu o amendă insignifiantă prin raportare la cifra de afaceri, dar și la daunele produse.

AI este noul plutoniu al acestei ere, iar noi nu avem stabilite standarde care să ofere garanții că omenirea nu va trece printr-un ”Hiroshima sau Nagasaki digital”. De ce omenirea? Pentru că, așa cum am specificat, spațiul nu mai există atunci când suntem interconectați într-o vastă rețea și doar timpul ne mai poate salva.

Cum ne poate salva timpul? Făcând pași mici. Un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire sau, în caz contrar, un pas prea mare și omenirea va suferi daune ireversibile.

Rudyard Kipling a scris o poezie foarte frumoasă, numită „Fă-ți timp”, din care o să redau un scurt fragment:

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,

Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,

Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Sigur autorul nu s-a gândit la pericolele digitalizării sau AI-ului atunci când a scris-o, dar, și atunci, ca și acum, arată că e important timpul pentru a ne da seama de valorile pe care vrem să ne punem bazele existenței.

Unii ar putea argumenta că digitalizarea exact asta ne oferă, timp să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat importante, că ne oferă chiar acces pe poarta mindfulness-ului și ne conectează pe unii cu alții mai mult decât oricând. De fapt digitalizarea creează problemele, scurtând timpul de calitate și ne oferă produsul rezidual.

Omul care îşi înţelege greşeala şi păcatul află timp şi cale de întoarcere“ spune Arhimandritul Nichifor Horia.

Produsul rezidual s-a observat cel mai acut în timpul pandemiei SARS‑CoV‑2, când am stat toți acasă și am comunicat de la distanță. Dar oare chiar am comunicat eficient? Mijloacele de comunicare la distanță nu oferă omului, animal social, instrumentele unei comunicări eficiente deoarece ne lipsește de anumiți stimuli, iar acest lucru conduce la perturbări psihologice, la o realitate distorsionată. Oare dacă am avea un robot acasă care să ne îmbrățișeze și care să aibă același miros ca cel cu care purtăm conversația prin intermediul acestui mijloc de comunicare la distanță ne-am simți mai bine?

AI s-a dezvoltat la început preluând tiparele comportamentale ale oamenilor pentru ca ulterior să fie creat un AI care să își dezvolte propriile tipare ce s-au îndepărtat de modul de gândire convențional al omului sau care sunt pur și simplu mai presus de înțelegerea noastră. Dacă privim simplist, am putea spune că AI a ajuns să fie mai inteligent decât omul pentru simplul fapt că nu obosește și poate prelucra o cantitate mai mare de informație. Ba mai mult, AI a început să creeze fără a fi sub comanda omului alte sisteme AI, discutându-se în mediul juridic despre deținătorul dreptului de autor în acest caz.

Eu rămân de partea celor a căror opinie e că nu există substitut pentru om, chiar și în condițiile în care inteligența computerelor depășește deja capacitățile intelectuale ale omului. Pentru că omul nu este doar inteligență, ci este suflet sau, pentru raționaliștii laici, este, mai presus de toate, conștiință. Studiul conștiinței nu a ajuns într-un punct atât de avansat încât să se descopere dacă într-un mediu nonorganic, cum ar fi AI, poate fi dezvoltată, dar, cum nu sunt o raționalistă laică, răspunsul meu la această dilemă este că nu poate fi parcursă calea spre Adevăr de către AI.

Un fake rămâne tot un fake, chiar dacă ne amăgim că e o „replică” mai bună chiar decât originalul!

De-a lungul timpului s-a demonstrat că oamenii știu să fabrice instrumente, dar nu știu să se folosească de ele, ci preferă să se abandoneze lor pentru că responsabilitatea nu este o trăsătură inerentă a ființei umane, ci ea trebuie căutată în codul etic, iar, atunci când nu o găsim, ne este impusă de semenii noștri.

Câte dintre mințile luminate ale giganților IT tech au urmat cursuri de etică în facultate sau ulterior? Ca să vorbim în termeni economici, prețul eticii în zilele noastre este scăzut așa încât de ce să investești o resursă importantă ca timpul într-un bun cu o valoare joasă? Ecuația se rezolvă foarte simplu: etica funcționează ca un sistem de filtru al timpului, transformându-l în timp de calitate. Avem la dispoziție acest instrument atât de util, dar nu vrem să învățăm să îl folosim pentru că nu îl înțelegem. Și, dacă noi nu îl înțelegem, nici AI nu îl va înțelege.

Iar dacă AI ar avea un cod etic, el ar fi împrumutat de la oameni sau și l-ar crea el singur pe baza raționalismului lui Kant, utilitarismului lui Bentham sau Mill sau empirismului moral al lui Hume sau Smith?

Sau poate ar îngloba cele Trei Legi ale Roboticii formulate de Isaac Asimov:

1. Un robot nu poate răni un om, sau prin inacțiune să permită ca un om să sufere.

  1. Un robot trebuie să asculte ordinele pe care i le dau oamenii, mai puțin în cazurile în care aceste ordine s-ar afla în conflict cu Prima Lege.
  2. Un robot trebuie să-și protejeze existența atât timp cât această protecție nu intră în conflict cu Prima sau a Doua Lege.

la care Asimov a adăugat ulterior și Legea ”Zero”, care să le supună pe toate celelalte: „Un robot nu poate face rău omenirii, sau prin inacțiune, să permită ca omenirea să sufere.

Unde se află România în acest univers ale cărui energii converg spre un viitor incert? Dacă din punctul de vedere al industriei IT tech am exportat multe minți către unul din cei doi poli, în special în SUA, mai rău este faptul că discuțiile sunt rezumate la un orizont de timp limitat, de 1-2 ani, pierzând din vedere „the big picture” și devenind în timp din ce în ce mai irelevanți din această cauză.

Informațiile relevante nu se obțin de la centru, din zona de putere unde tendința e de a te complace într-o activitate de susținere, indiferent de direcție, ci de la margine, de unde poți vedea „the big picture”. Nu este momentul să tăcem căci, așa cum bine spune Yuval Noah Harari în cartea sa, „21 de lecții pentru secolul XXI”, „tăcerea nu înseamnă neutralitate, ci susținerea statu-quo-ului”. De aceea m-am gândit să scriu câteva idei, care sper să fie dezbătute pe viitor și de către alții aflați pe margine, să prindă contur și să găsească soluții executabile de către centru căci esența democrației până la urmă aceasta este, să îți iei puterea de la popor, dar să îți asumi rolul de lider.

Iluzia cunoașterii presupune că știm de la sine lucruri care ni se par la îndemână, iar din acest joc ieșim pe ușa cealaltă, nu a cunoașterii, ci deschidem larg ușa ignoranței. Acest pericol este mai persistent în condițiile în care, la o căutare pe Google, suntem avocați sau doctori.

De aceea cred că, mai curând, a venit vremea întrebărilor dacă vrem să avem niște răspunsuri pregătite pentru generațiile care vor urma. A nu se înțelege că nu recunosc beneficiile dezvoltării IT tech, ci faptul că această industrie trebuie standardizată, trebuie reglementată astfel încât răspunsurile pentru generațiile viitoare să reprezinte o adevărată îmbunătățire a vieții, nu doar o speranță deșartă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.