Ioana Pătrășcoiu – om de comunicare și marketing, atât ca formare cât și ca practică. A cochetat cu blogging-ul (a scris o perioadă pentru blogul de călătorii viajoa.ro) și are un interes aparte pentru zona culturală (de 5 ani comunică pentru Academia ICon Arts). În 2011 a pornit Vânătoarea de comori arhitecturale, iar din 2015 creează experiențe pentru My Secret Romania. Iubitoare de arhitectura, fotografie și storytelling.

Ce ce puteți spune despre conceptul ce stă la baza proiectului Vânătoarea Arhitecturală? Care este misiunea asumată odată cu lansarea acestei forma particulare de ludic urban?

Misiunea Vânătorilor de comori arhitecturale este de a le face cunoștință oamenilor cu orașul în care trăiesc. Pe lângă landmark-urile consacrate pe cărți poștale, afișe și pliante turistice, și casele cu plăcuță de monument istoric, există, ascunse pe străduțe lăturalnice, case care la o privire atentă au un farmec al lor, discret, adesea dat de câteva elemente arhitecturale – ancadramentele ferestrelor, mascaroni deasupra ferestrelor, o marchiză la intrare etc. Există bucățele de artă urbană mai veche sau mai nouă care comunică ceva, copaci cu o poveste, mini-peisaje urbane în care arhitectura, natura și urbanismul se amestecă. Dar ele nu există până când nu sunt văzute.

La o Vânatoare de comori arhitecturale participanții, organizați pe echipe de câte 3, 4, 5 membri, primesc o hartă, un set de indicii și câteva fișe ajutătoare, cum ar fi o foaie-dicționar în care sunt explicați câțiva termeni arhitecturali precum „marchiză”, „cornișă”, „consolă”, „portal”, și au la dispoziție câteva ore să descopere și să fotografieze cât mai multe indicii.

Iar unul dintre efectele participării la o Vânătoare de comori arhitecturale este că începi să observi detaliile orașului, începi să înveți să-l citești. Și ăsta e punctul în care relația ta cu el se schimbă.

Care este apetența publicului din România pentru conceptul de joc urban brevetat în jurul ideii de patrimoniu arhitectonic?

Publicul din România este curios și deschis la experiențe noi. Avem vânători urbani (participanți) care vin la mai multe ediții pentru că le place ideea de Vânătoare arhitecturală și avem vânători urbani care folosesc Vânătoarea ca un pretext pentru a descoperi o zonă din București în care nu s-ar avânta pe cont propriu – din motive ce țin de timp, dispoziție, priorități etc.

Din 2011, de când am început să facem vânătorile, am avut peste 1300 de participanți. Sunt persoane care vin la 4-6 ediții și sunt persoane care revin după o pauză de 2-3 ani. Am avut participanți care au venit din alt oraș sau din altă țară pentru a fi prezenți la eveniment. Reacția cea mai des întâlnită este „nu credeam că avem așa ceva în București!”. În cele 3 ore ale Vânătorii arhitecturale devii turist în propriul oras și ajungi mai ușor la concluzia că un loc cunoscut încă are multe de oferit, dezvăluit.

Acum am ajuns într-un punct în care am „ieșit” din București și am ajuns să facem Vânători arhitecturale în Campulung Muscel ( avem 4 ediții deja), Constanța, Sinaia, Mediaș. În Constanța am avut parte de un număr foarte mare de constănțeni, spre deosebire de Muscel și Sinaia, unde participanții au venit din București.

Și o veste bună – și un semn că ceva în atitudinea lor se schimbă – este că primim sugestii de cartiere bucureștene, de orașe din România sau chiar și de orașe din afara României: „Acolo ar merge o Vânătoare!”.

În ce măsură este participantul conștient la finalul activităților de problemele reale cu care se confruntă fondul patrimonial național? Este acesta stimulat să adopte implicarea activă ca modalitate de salvarea a obiectivelor sub amenințarea distrugerii?

După o primă Vânătoare arhitecturală, participantul este conștient de problemele patrimoniului într-o măsură destul de mică. Va observa geamurile de termopan, fațadele neîngrijite, balcoanele închise de la imobilele Art Deco, imobile moderniste care au fost anvelopate și care și-au pierdut din jocul formelor. Cel mai probabil va rămâne cu sentimentul că zona e neîngrijită, casele sunt uitate de către proprietari și autorități și că e un mare neajuns că acest lucru se întâmplă. Dar asta e doar vârful aisbergului. Problemele patrimoniului sunt mult mai multe, mai mari și unele nu sunt atât de vizibile precum o fațadă din care se desprind bucăți.

Ne propunem ca în următorii 2 ani să facem și acest pas, să le oferim vânătorilor urbani instrumente prin care să contribuie la salvarea patrimoniului și să-i conectăm cu organizații care fac acest lucru.

Până acum însă, acest pas a fost făcut de fiecare, invidual. Știm, de exemplu, de câțiva participanți la vânătorile arhitecturale care au devenit voluntari în cadrul proiectului #catalogbucuresti al celor de la ARCEN.

Putem considera activitatea inițiativei Vânătoarea Arhitecturală drept o formă de redefinire a culturii urbane din perspectiva unei abordări eminamente culturale?

Vânătoarea arhitecturală face parte din cultura urbană. Nu o văd ca pe-o redefinire, ci ca pe o formă mai nouă, care îmbogătește cultura urbană, dacă prin aceasta din urmă înțelegem diferite moduri de a dialoga cu orașul, în toate înfățișările lui – arhitectură, oameni, spațiu.

Vânători urbane s-au tot făcut de-a lungul timpului. Vânătoarea de comori arhitecturale e o formă, așa cum geocachingul e alta. Ambele sunt axate pe descoperit, dar fiecare oferă altceva, îl face pe participant atent la alte lucruri și de la un punct încolo îl duce în niște zone de învățare diferite.

Cum vedeți rolul Vânătorii Arhitecturale în ceea ce privește conștientizarea publicului în legătură cu principalele problematici cu care se confruntă patrimoniul național?

Vânătoarea, ca joc urban, este o activitate de tip grassroots, de conștientizare. Suntem la nivelul cel mai jos, în care oamenii iau contact prima dată cu un domeniu. Participanții, în proporție de 98%, sunt oameni care lucreaza în IT, în medicină, în comunicare, în educație, în domeniul bancar. Cele mai mari tangente cu arhitectura și patrimoniul le au în momentul în care devin turiști. Dar cel mai important aspect este că au această curiozitate și dorința de a încerca ceva nou.

Facilitează forma de joc urban arhitectural o mai bună cunoaștere a spațiului citadin și pe alte paliere decât cele strict comerciale și economice?

Da, facilitează. În primul rând este dimensiunea arhitecturală, în care participantul învață primele cuvinte din acest limbaj nou. Nu numai că identifică și poate să numească niște părți componente ale unei case, vile, imobil dar învață să indentifice și să deosebească diferite stiluri arhitecturale prezente în București (neoromânesc, Art Deco, modernism) sau clădiri care nu sunt construite într-un anumit stil, dar prezintă niște influențe (Art Nouveau, neoclasicism, mediteranean).

În al doilea rând, este dimensiunea urbană, în care începi să-ți dai seama de ce Bucureștiul este un oraș al contrastelor: pentru că ai case vagon lângă cladiri de 5 etaje, pentru că în aceeași zonă ai case cu grădină și blocuri interbelice, pentru că unele case sunt construite fix la drum și altele au un spațiu de 1-2 metri, pentru că în unele zone mai întâi au apărut casele și apoi s-a trasat strada și în alte zone este fix invers. Haosul acesta nu este opera ultimelor trei decenii, e mai degrabă o caracteristică a dezvoltării Bucureștiului, în care individualismul a primat și fiecare a construit neținând cont de estetica zonei, de reglementari sau de stilul ales de vecin.

Credeți că istoria, prin monumentele ce stau mărturie din epocile trecute, trebuie să fie exponențial promovată ca un laitmotiv al culturii urbane? Este legătura cu trecutul o formă de construire a identității colective?

Legătura cu trecutul este o parte importantă din identitatea colectivă și acest lucru trebuie conștientizat și asumat. Faptul că știm cum am ajuns aici, azi, și de ce lucrurile sunt cum sunt nu înseamnă ca ne promovăm exponențial istoria. Cunoscând trecutul – și împăcându-ne cu el – putem să facem pasul următor, să ne poziționăm față de el, să alegem cum îl integram în prezent și cum ne construim viitorul în calitate de citadini.

În acest punct, ignorăm tot ce s-a construit înainte de 1950, disprețuim ce s-a construit în perioada comunistă (atât construcții civile cât și industriale) și tolerăm toate gafele arhitecturale din anii 90, care ne-au adus clădiri din beton cu foarte multă sticlă. Sau mutilări mai recente, în care se păstrează pereți din vechea casă – adesea o casă tip vagon – și se construiește un bloc turn.

Există inițiative de revalorificare a patrimoniului industrial (interbelic sau comunist), există vile Belle Époque sau neoromânești care sunt puse în valoare dar avem nevoie de o strategie și de multa consistență.

Bursa Mărfurilor era etichetată cu „pericol de prăbușire” dar a fost salvată și din 2008 poartă numele The Ark. Cei de la Make a Point au transformat o fostă secție a Postăvăriei Române în spațiu expozițional, cinema, bibliotecă, videotecă și au reconvertit Turnul de Apă în Turnul de Artă. Halele Carol au fost și ele readuse la viață și acum sunt un punct pe harta culturală a orașului dar si pe cea de nightlife, de când s-a mutat acolo barul Expirat. În ceea ce privește casele vechi, unele își trăiesc a doua viața ca bistro-uri (Simbio) sau cafenele (Coftale) – și în unele merită să mergi pentru grija cu care noii proprietari (sau chiriași) pun în valoare elementele decorative originale.

Dovedește situația degradantă în care se află numeroase monumente istorice lipsa unei culturi naționale a patrimoniului?

Da, există lipsa unei culturi a patrimoniului, din mai multe motive. Vintilă Mihăilescu a publicat recent un articol în care sublinia faptul că ne e greu în acest moment să definim ce înseamnă patrimoniu, pentru că regimurile de după 1945 au distrus ce ținea de lumea veche și apoi, după 1989, a pornit o altă distrugere, a patrimoniului industrial pentru că ținea de noua lume veche, de comunism. Or etapele astea prin care am trecut, ca țară, popor, locuitori ai unui oraș, trebuie să ni le asumăm.

Ca pași de făcut trebuie să definim mai întâi ce înseamnă „patrimoniu”. Apoi, să lucram la o strategie națională/regională pe termen mediu și lung de protejare, conversare, punere în valoare a lui. Sunt multe inițiative – ONG-uri, fundații, persoane fizice – care lucrează de ani sau de zeci de ani în această direcție a protejării patrimoniului dar demersurile le-au fost îngreunate de birocrație, de legislația haotică (sau de lipsa unei legislații).

Dar dincolo de protejarea patrimoniului legislativ, cu strategii, e mai importantă interiorizarea respectului și a curiozității pentru patrimoniu de către fiecare dintre noi, și la nivel de colectivitate. Angajarea într-o conversație continuă între noi și patrimoniu, în care întelegem că patrimoniul ne definește pe noi personal și ne modelează deseori relațiile, nu e doar un decor. Și Vânătoarea contribuie la asta.

Strategiile și legislatia ar trebui să fie o punere pe hârtie a ceea ce există deja în societate.

În legătură cu intervenția anterioară, considerați necesară implementarea unui curricule educaționale în direcția salvgardării patrimoniului?

Este necesară o educație în direcția salvgardării patrimoniului la nivelul elevilor, al proprietarilor de imobile construite înainte de 1960, la nivelul funcționarilor publici și al publicului larg. Trebuie educate mai multe segmente de populație.

Spre exemplu, în școli și licee, educația în direcția salvgardării patrimoniului nu trebuie să fie încă o materie prezentată într-un mod sec, încă o ora la care elevul/ liceanul trebuie să învețe, memoreze noțiuni greoaie. Trebuie să se pună accent pe intrumente digitale, pe partea practică – vizite ghidate în orașe – iar partea teoretică trebuie să fie prezentată și predată într-un mod atrăgător.

De asemenea, nu trebuie să credem că realizarea unei broșuri și distribuirea ei este egală cu a face educație pentru patrimoniu. (Sau implantarea unui panou informativ în centrul satului, panou pe care sunt expuse exemple de „așa da”/”așa nu” în privința reabilitării, restaurării). E un prim pas, unul necesar, dar atât. E nevoie și de alte instrumente, de alte metode, de consecvență, de consistentță și de un mesaj adaptat fiecărui public în parte.

Putem considera atitudinea față de patrimoniu, deci față de vestigiile trecutului, drept un barometru al civismului?

Da. Cele două sunt legate. Un nivel înalt al civismului implică grija fața de patrimoniu și invers.

În acest moment încă avem parte de multa pasivitate, de atitudini de tipul „ce-i treaba mea?”/ „ce pot face eu?”/”n-are rost, nu o să se schimbe nimic”. La extrema cealaltă, avem persoane care se implica în acțiuni de salvare a deltei, a pădurilor, a bisericilor fortificate, persoane care militează pentru un sistem sanitar și educațional mai bun. Trebuie să lucrăm la acest dezechilibru de forțe pentru că schimbarea e posibilă, e necesară dar avem nevoie de energia și constanța unei picături chinezești. Și în tot acest proces trebuie să nu uităm că nu salvăm patrimoniul de dragul patrimoniului, ci o facem pentru noi, pentru capacitatea sa de a ne defini, de a ne modela relațiile, de a ne face să înțelegem cine suntem.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here