Rus Patrick, absolvent al Facultății de Științe Politice, specializarea, Studii de Securitate, Universitatea din București. În prezent este masterand în cadrul programului Research in Sociology, la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. A derulat un stagiu Erasmus+ la Universitatea Linnaeus, Suedia pe semestrul al II-lea al anului universitar 2014-2015. În prezent este directorul Departamentului de Cercetare&Inovare al GSS. Printre interesele principale se numără studiile de securitate, studiile de intelligence, reziliența socială, spațiul ex-sovietic.” Rus Patrick, absolvent al Facultății de Științe Politice, specializarea, Studii de Securitate, Universitatea din București.

Care sunt coordonatele culturii de Securitate în România? Operează publicul cu adevăruri atestate faptic sau încă distingem percepții formate pe baza stereotipurilor sau a miturilor nefondate?

În România putem să vorbim despre o cultura de securitate emergentă. Aceasta se definește ca un ansamblu de norme, atitudini, cunoștințe referitoare la valorile, interesele și necesitățile de securitate în sens larg. Mai exact, mă refer la securitatea națională în sens extins, cum a fost definită în Strategia Națională de Apărare a Țării (SNAp), pe ciclul 2015-2019. În cadrul SNAp, sunt descrise componentele culturii de securitate în România. Este vorba despre cele două componente pe scurt, militară și civilă, iar în sens larg, componenta civilă cuprinde determinantele social, educațional, economic, sănătatea. La nivel societal, nivelul de educație determină felul cum sunt percepute riscurile de securitate. Trăim într-o eră turbulentă, cu schimbări rapide și care au un impact social asupra noastră. Această eră digitală generează un volum mare de informație, care se propagă direct prin filtrul gândirii umane. Neavând multiple filtre înainte, informația ajunge direct și în mod instant la cetățean. În acest caz, nivelul scăzut de educație îl face pe cetățean vulnerabil la informația falsă, care nu se bazează pe evidențe.

În România, trebuie să distingem între câteva categorii sociale. Cei tineri, concentrați în zonele urbane, cu experiență de migrație directă sau indirectă, cu un nivel de educație ridicat, capital relațional bun, pot distinge informațiile adevărate de cele false. Generația bunicilor mei, concentrați în zona rurală, într-o proporție mare, încă operează cu stereotipuri și mituri nefondate, datorită valorilor și normelor care au reglementat societatea în trecut. Însă, cei care au avut parte de experiență de migrație directă sau indirectă și-au modificat într-o măsură mai mare sau mai mică modul de gândire. Avem, așadar, câteva dimensiuni pe care trebuie să le luăm în considerare în ceea ce privește gradul de cultură de securitate: capitalul uman, relațional, mediul social din care provine individul, categoria socială din care face parte, experiența de migrație și altele.

De asemenea, există și anumite fundamente identitare în ceea ce privește cultura de securitate și trebuie să ținem cont de ele pentru a observa comportamentele și acțiunile populației. De exemplu, individualismul este o trăsătură invariantă. Acest aspect îl observăm în antreprenoriat, modul cum lucrează oamenii în echipă, modul cum participă la treburile comunității, felul în care gestionează un pericol. Evident, există și exemple pozitive care pot constitui puncte de plecare pentru asociere, cooperare și lucru împreună.

Faptul că instituțiile de Securitate din România încă sunt ținta unor apelative mai degrabă specific epocii comuniste este, încă, parte a unei realități indezirabile pentru cunoscători. Cum influențează cultura de Securitate pe termen lung acest blocaj cognitive al publicului?

În anul 1957, Leon Festinger a introdus în psihologie conceptul de disonanță cognitivă. Acest concept este util pentru a înțelege cum anume putem depăși blocajele cognitive, prin diverse mecanisme. Disonanța cognitivă se referă la o stare contradictorie la nivel mental. Există mai multe mecanisme de reglaj propuse de Festinger, precum cel de proiecție, adică, proiectezi o mentalitate sub asediu, pentru a te proteja de amenințările la adresa stimei de sine sau cel de identificare cu alții. Urmăresc de ceva timp, modul cum oamenii comentează diverse mesaje ale politicienilor români pe Facebook și am identificat aceste mecanisme, precum și altele. Persistența unor valori din perioada comunistă în mentalul colectiv este o problemă care poate fi cu greu gestionată. Doar prin schimbarea generațiilor o spun unii cercetători precum Ronald Inglehart. Din perspectiva culturii de securitate, modelul de comunicare poate modifica percepțiile populației și astfel, ieșirea din blocajul cognitiv pentru anumite segmente din populație. Comunicarea este cel mai eficient mijloc pentru a crește gradul de cultura de securitate. Din perspectiva instituțiilor de securitate din România, acestea au început în ultimii ani o deschidere către cetățeni, prin diverse canale. Știm exemplele, Serviciului Român de Informații și Serviciului de Informații Externe, care au început să transparentizeze o parte din munca pe care o desfășoară. Schimbarea modelului de comunicare a determinat o creștere a încrederii în aceste instituții și o schimbare a percepției în rândul populației.

Pe termen lung, dacă nu se investește în educația de securitate, populația va perpetua unele valori, stereotipuri și mituri nefondate.

Dovedește această situație faptul că societatea românească încă întâmpină dificultăți în a înțelege faptul că România euro-atlantică a realizat tranziția de la consumator la furnizor de securitate?

Societatea românească are multiple vulnerabilități de ordin social, demografic, educațional. La nivel societal, populația este atașată de valorile și normele europene, iar în ciuda evoluțiilor politice de peste ani, România a rămas un pol de stabilitate în regiune, în sensul că nu s-a îndepărtat de la valorile și normele europene. Evident, există și mișcări centrifuge, în sensul că elita politică românească, slab pregătită și preocupată de interesele personale sau de clica din care provine, generează crize politice. Este un element invariant în această țară, faptul că elita politică a fost slab pregătită și a frânat dezvoltarea de-a lungul anilor, fiind preocupată de alte interese. Doresc să mai punctez faptul că o nouă elită tânără, educată în Occident sau în țară, cu experiență de migrație, se afirmă tot mai pregnant în societatea civilă și produce un impact pozitiv asupra evoluției României. Evident, populația trebuie să înțeleagă mai bine că în rețeaua euro-atlantică, dacă nu participăm, dacă nu ne aducem contribuția cu ceva, suntem doar utilizatori și vulnerabili. Întâmplarea face că, evoluțiile din mediul de securitate au determinat o recentrare a atenției pe regiunea în care suntem, iar noi, am fost practic luați din mers și puși să participăm în furnizarea de securitate.

Este Grupul de Studii de Securitate (GSS) un proiect menit a consolida cultura de securitate? Care sunt pârghiile de acțiune în acest sens?

Grupul de Studii de Securitate (GSS) a fost conceput de la început ca un forum de discuție între tinerii cercetători din domeniul studiilor de securitate și domeniilor conexe, și practicieni din domeniul securității naționale. Scopul a fost de stimulare a participării și de formare a unui cadru de dezvoltare pentru tinerii din domeniu. Ideea GSS a pornit în 2014, de la doi distinși profesori, Dragoș Petrescu și Sebe Gabriel, din cadrul Facultății de Științe Politice, specializarea Studii de Securitate. Între timp, în vara anului 2016 am devenit entitate juridică și am încercat un proiect diferit. Ca reper de schimbare în evoluția GSS, a fost conferința desfășurată în acest an, în luna aprilie, cu tema „Cultura de securitate în România în noul context european”, parte din proiectul „Putere, Pace, Securitate”, care a ajuns la a patra ediție, proiect inițiat de profesorul Dragoș Petrescu.

În acest an, am început să ne concentrăm pe problematicile interne de securitate, în principal pe vulnerabilitățile în plan național. Am atras în acest sens, lucrări științifice foarte calitative din țară și am avut și o componentă de promovare prin mass-media. Publicul țintă, după cum am menționat mai sus, a fost constituit din tineri cercetători, însă, dorim să atingem în continuare și alte segmente din societate prin intermediul mass-media.

În continuare, dorim să concepem câteva proiecte și programe privind creșterea gradului de conștinentizare a riscurilor la adresa securității cetățenilor, precum și un program pentru creșterea culturii de securitate și să începem să le implementăm la nivel de sector în București, în cadrul liceelor. Această inițiativă vine din partea unei colege din GSS, Izabela Matei. În funcție de rezultatele acestui proiect vom vedea cum îl putem extinde.

Ca să sintetizez, pârghiile prin care ne propunem să ajungem la publicul țintă sunt cercetarea și publicarea pe site a rezultatelor studiilor noastre, dar și ale altor persoane interesate să contribuie cu studii relevante în domeniu, desfășurarea de conferințe, promovarea pe social media și în mass-media, dar și acest tip de proiecte și programe pe care dorim să le inițiem, la nivel de sector.

Cum caracterizați apetența publică pentru evenimentele și publicațiile de sub egida GSS?

Există o apetență destul de crescută și un interes pentru GSS din partea publicului, care se dezvoltă progresiv. Trebuie însă să facem mai mult pentru a câștiga capital de imagine în rândul publicului și pentru a atinge mai multe segmente sociale în vederea realizării obiectivelor propuse.

Este dialogul dintre practicieni și societate indispensabil unei culturi de securitate fundamentate? Care sunt pilonii de sprijin ai acestei relații?

Comunicarea este necesară și indispensabilă pentru a construi o cultură de securitate solidă în România. Trebuie să remediem problemele care persistă din cauza lipsei de comunicare sau a comunicării deficitare între practicieni și societate în ansamblu. În acest sens, digitalizarea și transparența activității unor instituții din domeniu este necesară și utilă în chestiunile care pot fi comunicate. Un alt pilon ar fi, intermediarii, cum sunt organizațiile non-guvernamentale, care pot traduce populației deciziile luate de politicieni, prin analize, infografice. De asemenea, instituțiile guvernamentale pot concepe platforme de comunicare, protocoale, pot forma parteneriate public-privat în vederea eficientizării comunicării în chestiuni ce preocupă societatea civilă și populația.

Care sunt principalele coordonate strategice pentru România, având în vedere identitatea duală de stat est-european și membru NATO? Imprimă această stare a lucrurilor anumite particularități?

Diferențele socio-culturale, de dezvoltare, de cultură politică între Vestul și Estul Europei imprimă inevitabil anumite particularități în desfășurarea lucrurilor ca membru NATO. Evident, trebuie să ținem cont și de evoluții la nivel global, care pot propaga anumite curente și ideologii diferite în rândul elitelor politice, precum recrudescența naționalismului, populismul, anti-globalismul. Mai trebuie menționată o particularitate, aceea de stat mic, ceea ce pune în evidență modul de poziționare, atât în cadrul organizațiilor internaționale precum NATO, UE, etc., cât și față de evenimentele internaționale, parteneri strategici etc. Ca și stat mic, dacă nu participi, dacă nu oferi ceva, dacă nu te știi poziționa printre marii actori din sistem, îți pui în pericol atributul supraviețuirii.

Acum, în plan intern, avem o cultură politică deficitară, iar pe acest fundament se bazează și cultura de securitate. Elitele slab pregătite, persistența marii corupții și alte vulnerabilități, face ca această țară să rămână în urma evoluțiilor internaționale și să pedaleze după mersul lucrurilor.

Din fericire, România și-a asumat identitatea est-europeană și cea euro-atlantică și a început să își aducă contribuția în cadrul NATO, UE, ONU, și alte organizații internaționale. Totodată, a început să-și consolideze axele strategice, precum cea cu Franța, Germania și SUA. Din nefericire, apariția unor probleme în proiectele internaționale în care se implică, nu sunt surprinzătoare, ci reprezintă gradul de cultură politică a clasei politice românești.

Având în vedere poziția România, care sunt vulnerabilitățile geostrategice inerente? Despre ce amenințări discutăm în contextul actual? Cum pot fi acestea combătute?

Poziția geografică la confluența dintre Balcani și Regiunea Extinsă a Mării Negre, face ca România să fie situată într-o regiune cu vulnerabilități inerente, dar și cu oportunități ce pot fi exploatate. Amplasarea și dezvoltarea sistemului A2/AD (anti-acces și excludere regională) de către Rusia în Crimeea reprezintă o vulnerabilitate regională. Nu susțin punctul de vedere potrivit căruia rutele de migrație ilegală, reprezintă o vulnerabilitate inerentă, deoarece România nu a fost istoric, drumul cel mai scurt spre Centrul Europei. România este o zonă de tranzit pentru migranții care vor să ajungă în Vestul Europei. Acest aspect, prezintă riscuri la adresa securității naționale, în privința volumului și frecvenței numărului de migranți ilegali care trec granițele naționale. Însă, trebuie să existe o distincție clară în rândul publicului, între diferite tipuri de migranți, dar și între migranți și refugiați. Există, totodată și oportunități pentru migranții economici care vor să ducă o viață în România, însă instituțiile statului trebuie să aibă un plan bine conceput pentru gestionarea lor.

Alte vulnerabilități inerente cadrului geografic vin dinspre regiunea Balcanilor, acolo unde naționalismul a fost mai virulent și care poate genera focare de conflict interetnic, interreligios, amenințări potențiale care pot afecta securitatea națională.

Războiul informațional purtat de Federația Rusă, propagarea discursurilor naționaliste, xenofobe și care instigă la ură în plan național reprezintă riscuri la adresa securității naționale. Acestea trebuie prevenite în primul rând, iar în caz de desfășurare, combătute. Aș insista pe prevenție, căci este un element important al culturii de securitate. Educația de securitate este un anticorp pentru a ne proteja de virușii informaționali. În al doilea rând, avertizarea din timp a populației, campanii de informare și o comunicare mai eficientă din partea instituțiilor din domeniu. În cazul propagării acestor riscuri, combaterea trebuie făcută de la sursă, iar populația trebuie informată post factum pentru a învăța ceea ce trebuia făcut și de ce pericole trebuie să se ferească. În ceea ce privește, sistemul de securitate regională al României, acesta trebuie consolidat prin întărirea poziției în NATO, dezvoltarea relațiilor bilaterale cu vecinii, schimburi interculturale prin proiecte educaționale și altele. Evident, serviciile de intelligence ocupă un rol important în anticipare, prevenție și combatere prin diverse forme. Totodată, aș sugera și o creștere a contribuțiilor organizațiilor din societatea civilă în materie de expertiză. Expertiza în domeniul securității naționale este foarte slab dezvoltată în România, iar acest lucru trebuie remediat prin investiții în domeniu și dezvoltarea resurselor umane. Tendințele se arată foarte slabe în viitorul apropiat în ceea ce privește acest lucru.    

Cum au schimbat amenințările și războaiele hibride paradigmele asupra securității? Care sunt strategiile de combatere a acestui nou tip de disputare a intereselor?

Războiul hibrid nu este un nou tip de război, el a existat încă din Evul Mediu, însă globalizarea a produs consecințe neintenționate asupra procesului comunicării și asupra sectoarelor securității (social, economic, mediu etc.). Trebuie să mai menționez că, nu Rusia a inventat războiul hibrid, ci Rusia a identificat ferestrele de oportunitate de pe urma procesului globalizării și le-a exploatat în propriul interes. Spațiul cibernetic a oferit inftrastructura necesară, la costuri reduse pentru a propaga informația falsă. Evident, nu doar Rusia face acest lucru, ci mulți actori din sistemul internațional care își apără și promovează interesele naționale.

România este vulnerabilă la acest tip de război hibrid, datorită unor factori multipli menționați. Gradul slab de educație în rândul populației, marea corupție, elitele slab pregătite. Însă, poziția de membru NATO și UE, parteneriatul strategic cu SUA, au redus insecuritățile României, care se propagă din plan extern.

Au început în ultimii ani să fie concepute strategii de combatere, începând cu strategiile NATO și terminând cu strategiile concepute de unele state membre NATO, de firmele private, ONG-uri și altele. De la detectarea și combaterea știrilor false pe rețelele de socializare, la adaptarea strategiilor NATO pe Flancul Estic, investițiile în apărarea națională etc. Categoric, mai este mult de făcut. Trebuie să anticipăm mai bine evoluțiile mediului de securitate și în acest sens, pe langă munca pe care o desfășoară serviciile de intelligence, trebuie create centre de cercetare pe regiune, care să producă expertiză.

În plan societal, creșterea culturii de securitate este un imperativ, iar cadrul de interacțiune între mediul academic, mass-media, societatea civilă în ansamblu și instituțiile de securitate națională trebuie consolidat.

Care este raportul, în contextul evoluțiilor anterior menționate, între confidențialitate și securitate națională atunci când vine vorba de schimbul de date și mesaje?

Securitatea națională implică conceptul de secret. Serviciile de informații nu pot exista fără acest element. Confidențialitatea se referă la anumite reguli după care informația aflată despre ceva, cineva trebuie gestionată. De exemplu, în industria investigațiilor private, relația dintre beneficiar și furnizor se bazează pe confidențialitatea datelor. Există anumite reguli după care datele trebuie prezervate, manipulate și diseminate.

În ceea ce privește schimbul de informații între instituțiile statului, acestea se fac în baza legislației în vigoare și procedurilor aferente. Trebuie să se înțeleagă în rândul populației că, anumite problematici de securitate națională nu se comunică, având diverse nivele de secretizare. De asemenea, trebuie punctat că problematica confidențialității este o chestiune socială și o practică naturală. De exemplu, relația dintre pacient-doctor. În final, ca să răspund la întrebare, evoluțiile din mediul de securitate, sporesc nevoile de securitate și în consecință, implică o gestionare a libertăților individuale. Nu există libertate, dacă aceasta nu este protejată prin proceduri de securitate.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here