Adrian Buta a absolvit în 2016 University of London, Royal Holloway cu diplomă în Economie, Politică & Relații Internaționale. După experiența de 6 luni din Ministerul Culturii, în echipa Secretarului de Stat cu portofoliul patrimoniului cultural, a devenit Vicepreședinte ARCEN.

Ce ne puteți enunța în legătură cu lansarea Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate? Ce sincope au fost vizate pentru a fi acoperite?

Am vrut să contribuim în primul rând la crearea unei conștiințe civice, inițial. Apoi ne-am dat seama că e cam ambițios ceea ce ne-am propus și am ales să ne limităm la a crea această conștiință pentru patrimoniul Bucureștiului. Am încercat să explicăm oamenilor de ce trebuie să salvăm patrimoniul construit și să identificăm soluții și instrumente pentru a realiza asta. Fiind o asociație culturală, ne-am dorit totodată să aducem în discursul public teme prea puțin prezente până la noi, (teme inactuale, le spuneam atunci) precum: obișnuința si prezența lecturii publice în spații convenționale sau alternative, teme din filosofia antică, etc. (conferințele de la ICR, „despre Timp” cu Solomon Marcus, Dan C Mihăilescu – „despre sentimentul inutilității”, ș.a.)

Luând în considerare cei 11 ani de activitate, cum arată o paralelă între 2006 și 2017 la nivelul problemelor de patrimoniu din Municipiul București?

Deși inițial, în 2006, nu ne-am propus să analizăm patrimoniul construit al Bucureștilor în detaliu, putem trage câteva concluzii generale, raportându-ne la prezent. În primul rând, situația patrimoniului construit din capitală nu s-a îmbunătățit deloc în acești ani, dimpotrivă, starea imobilelor s-a degradat sau chiar au dispărut cu totul, o parte. În fapt, singura diferență între 2006 și 2017, constă în gradul de conștientizare al publicului cu privire la starea de degradare și valoarea fondului istoric construit al capitalei, precum și gradul de implicare al societății civile în astfel de probleme, prima diferență fiind în mare măsură o consecință a celei de a doua.

Cum catalogați reacțiile publice la activitatea multilaterală a A.R.C.E.N.? Care sunt palierele ce se bucură de gradul cel mai ridicat de participare?

Suntem norocoși. Publicul ARCEN s-a constituit inițial în jurul traseelor culturale pietonale pe Calea Victoriei sau în foste Mahalale, dar apoi, odată cu diversificarea evenimentelor noastre, aceeași oameni, plus alții noi, ni s-au alăturat și la acestea. Am organizat seri de filosofie, lecturi publice, dezbateri culturale, expoziții, Noaptea de Sânziene la Școala Centrală sau „Pensionatul Domnesc de demoazele” și – începând cu anul 2015 – „21 de Nocturne”  – sub sloganul poezie contemporană, muzică și vin. Oamenii apreciază întreaga paletă de evenimente sau acțiuni întreprinse de ARCEN.

Catalog București este un amplu proiect al asociației de inventariere a insulelor de identitate din Capitală. Care este stadiul actual al lucrărilor? Ce rezultate preconizați că vor fi înregistrate?

În prezent, am încheiat cu succes prima etapă de inventariere – culegerea datelor din teren cu ajutorul voluntarilor, urmând ca în perioada imediat următoare să corectăm informațiile introduse în această primă fază, informații ce cuprind 11/98 Zone Construite Protejate din Capitală. Va urma în Noiembrie – Decembrie 2017 o nouă sesiune de culegere a datelor din teren, mai amplă și mai eficientă, dat fiind că acum avem o experiență practică în acest sens. O primă tranșă de rezultate o vom publica până la sfârșitul anului 2017, urmând ca la finalul proiectului (2020), să avem o bază de date completă, actualizată, precum și o platformă interactivă pentru accesarea informațiilor. Suntem încrezători că prin intermediul acestui proiect vom putea oferi bucureștenilor posibilitatea de a dezbate în cunoștință de cauză proiecte publice, de a aprecia mai ușor potențialul economic al acestor zone, de a face intervenții avizate care să nu afecteze identitatea orașului, de a îmbunătății legislația actuală, precum și de a înțelege rolul microcomunităților în zonele protejate.

Care este proporția dintre legislație și implementare atunci când avem în vedere culpabilizare cu privire la degradarea monumentelor istorice bucureștene?

În mare măsură, culpabilizarea se datorează implementării, până într-un anumit punct; apoi, desigur, pot interveni limitări legislative, care fac obiectul și altor legi, nu doar al celor privitoare strict la patrimoniul cultural. Deși avem Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, regulamente de urbanism pentru Zonele Construit Protejate, etc., chiar dacă admitem că ele pot fi îmbunătățite, rămâne în continuare o prăpastie între prevederile acestor legi și realitatea din teren. În mare măsură, instituții care ar trebui să controleze, să avizeze și să informeze cetățenii asupra drepturilor și obligațiilor lor, cu privire la patrimoniul construit, sunt disfuncționale total – fie din lipsă de personal, fie din cauza volumului de solicitări, fie din rațiuni economice; de cele mai multe ori, sunt toate aceste probleme și altele.

Din cauza nefuncționării corespunzătoare a unor instituții precum Inspectoratul de Stat în Construcții, Poliția Locală, Direcția pentru cultură a Municipiului București, Ministerul Culturii, Primăria Capitalei, ș.a., cetățeni de bună credință sunt transformați în complici ai sistemului. Nu folosesc arhitecți buni, că sunt scumpi, nu folosesc materiale de construcție eficiente și potrivite, nu caută să respecte normele urbanistice și evită cu orice preț să ajungă în fața unei instituții de la care au nevoie de aprobare, deoarece știu că acest fapt poate dura între 30 și 300 de zile, plus alte umilințe.

Este reactivarea spațiilor abandonate prin intermediul culturii o formă de conștientizare cu privire la problemele patrimoniului?

Cu siguranță, reactivarea spațiilor abandonate prin intermediul culturii determină o mai mare conștientizare a problemelor patrimoniului. Provocarea constă în a găsi oameni sau companii dispuși să investească sume mari pentru spații care pot să returneze doar o parte din investiția inițială sub formă de venituri. Deși există situații în care salvarea unor monumente istorice a fost rentabilă după un timp (care de obicei nu e prea scurt), probabil cel mai neglijat fapt este capitalul de imagine pe care o astfel de investiție îl poate genera.

Avem, așadar, pe de o parte lipsa unei culturi a patrimoniului construit în rândul antreprenorilor, iar pe de altă parte, lipsa unor soluții (poate chiar de compromis), care să asigure un flux de venit de pe urma salvării/restaurării acestor clădiri. Mai există și cazurile, deloc puține, în care soluția trebuie să vină din partea proprietarilor, cu sprijinul financiar al autorităților locale – ambele părți fiind în egală măsură responsabile de bunăstarea imobilelor respective.

Dovedește atitudinea față de patrimoniu problematici specifice precum carențele în cultura națională pentru patrimoniul arhitectonic?

Cred că la București problema patrimoniului nu este doar o chestiune de înțelegere a importanței memoriale și a valorii culturale, ci și o problematică socială, care s-a acumulat și s-a agravat în timp, după destructurarea socială din timpul comunismului și procesul complicat al retrocedarilor care a urmat. Și în Bucuresti, dar și la nivel național, patrimoniul este considerat fie un instrument pentru a obține niște fonduri (de multe ori, europene) prin care, de obicei, se alterează iremediabil peisajul cultural, sub egida unor rațiuni economice sau turistice superficiale, fie este considerat o ruină ce trebuie extirpată, pe principiul „terenul bate casa”.

Atitudinea oamenilor vine din lipsa bunului simț și din carențele sistemului educațional. A parcurge douăsprezece clase fără să capeți nici macar o singură noțiune despre patrimoniul cultural explică în mare măsură și lipsa de specialiști autohtoni în domeniu. A căpăta noțiuni de bază nu echivalează însă cu a introduce o nouă materie – nu, acest demers ar crea doar adversitate din partea elevilor. Programele existente ar putea fi adaptate astfel încât să cuprindă informații cât mai relevante, îndeosebi la educația civică. Ne confruntăm cu un deficit sistemic și doar o soluție complexă, nu neapărat complicată, ne poate scoate din impas.

În ce măsură este cetățeanul din București interesat de memoria afectivă a urbei în care trăiește?

Dacă ne raportăm la succesul traseelor culturale pietonale ARCEN, am putea spune că din ce în ce mai mulți oameni sunt interesați de memoria afectivă a orașului în care locuiesc. Orașul în care trăim, străzile pe care mergem la serviciu, la școală, parcurile unde ne plimbăm – toate acestea nu au apărut din neant. O mare parte din ele, chiar dacă au survenit modificări, păstrează încă semne ale unor timpuri de demult. Avem elemente arhitecturale moderniste, Art-Deco, care ne spun povestea anilor în care idealul societății era viteza și eficiența – linia dreaptă.

Avem garduri de fier cu diverse inițiale ale familiilor care au locuit acolo, locuri marcate de evenimente importante și spații în care și-au dus veacul personalitățile din manualele de istorie. Majoritatea oamenilor apreciază legătura afectivă pe care ARCEN încearcă să o stabilească între oraș și locuitorii săi, tocmai pentru că identifică în călătoriile lor zilnice aceste insule de memorie, iar atunci când curiozitatea îi împinge la unul din tururile noastre, descoperă răspunsuri la întrebări pe care le aveau de foarte mult timp.

Considerați că este vorba despre un joc cu sumă nulă între dezvoltarea urbană și conservarea monumentelor istorice?

Nu, nu cred că este un joc cu sumă nulă. Cred că există un echilibru, din care toți avem de câștigat. Soluția, deloc la îndemână momentan (din lipsă de educație), constă în a pune interesul colectiv deasupra interesului personal și a gândi, anumite probleme, pe termen mediu-lung, nu doar prin prisma unui câștig imediat. E important de reținut că patrimoniul cultural, mai ales cel construit, reprezintă o resursă de identitate națională, neregenerabilă și totuși extrem de importantă în vederea dezvoltării durabile. Deși, prin lege, patrimoniul cultural este de interes național, suntem martorii absurdului – e mai ieftin să plătești o amendă pentru distrugerea unui monument istoric, asta dacă ajungi să fii controlat, decât să respecți legea. În egală măsură, protejarea patrimoniului cultural național nu ar trebui să fie o povară pentru cetățeni. Ca urmare, ar trebui ca o parte din servituțile pe care societatea le impune, să fie subvenționate.

Este necesară respectarea unui grad de preeminență al conservării monumentului istoric în fața construcției de noi edificii?

Dacă ne referim strict la construcția de noi edificii, nu trebuie decât să punem în aplicare regulamentele de urbanism, redactate și, cel puțin în teorie, actualizate de către specialiști. După cum spuneam și la întrebarea precedentă, nu este vorba de un joc cu sumă nulă. Dacă întrebarea are implicații în sfera conservare vs. reconstrucție, atunci voi răspunde prin a cita o persoană mult mai calificată. Prof. dr. habil. arh. Hanna Derer, specialist atestat în prezervarea patrimoniului cultural, afirma într-un interviu acordat revistei Observatorul Urban București în 2014:

  • ”În domeniul numit prezervarea patrimoniului cultural, cel puțin în ceea ce privește patrimoniul construit, autenticitatea înseamnă ceva ce este conform cu adevărul, ceva a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială;
  • Decizia finală în prezervarea patrimoniului cultural este de natură politică. Pentru aceasta, din păcate, aspectele economice joacă un rol fundamental. Se ajunge la situația în care economicul dictează realizarea unor copii, dar este fundamental greșit pentru că discutăm de valori culturale – autentice – deci despre ceva ce nu poate fi refăcut în nici un fel. Chiar dacă economicul își imaginează că poate să reconstruiască o clădire cu valoare culturală, se înșală în mod fundamental;
  • De ce este importantă păstrarea autenticității? Importanța derivă din definiție. De ce e important să fiu ceea ce pretind că sunt? Dacă nu suntem siguri de identitatea noastră și a ceea ce ne înconjoară, probabil că nu ne-am descurca în lume. Ceea ce protejăm, păstrând un obiect de patrimoniu cultural, nu este autenticitatea, ci sunt, în fapt, valorile culturale. Dar trebuie ca aceste valori culturale să fie autentice. Ceva ce nu este autentic nu poate fi o valoare și, în consecință, nu are cum să prezinte interes.” (s.r.)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here