Marius Dobrescu este un scriitor, jurnalist, traducător și eseist român.

Este singurul specialist în limba albaneză agreat de scriitorul Ismail Kadare să-i traducă opera în limba română. Este fondatorul și redactorul șef al revistei de cultură albanezo-română „Miku i shqiptarit” („Prietenul albanezului”), apărută în luna noiembrie 2001, la București. A scris și tradus un mare număr de volume dedicate Albaniei și poporului albanez, relației acestora cu România.

Care sunt caracteristicile socio-culturale ale interacţiunilor româno-albaneze de-a lungul epocilor? Cum caracterizaţi rapoartele celor două popoare de-a lungul timpului?

Cele mai multe surse istorice îi consideră pe albanezi drept urmaşii ilirilor, triburi aparţinând marii familii trace, care au populat partea de vest şi centrală a Peninsulei Balcanice. Existenţa celor peste o mie de cuvinte cu rădăcini comune prezente în limbile noastre (română şi albaneză) atestă o anume vecinătate istorică, întreruptă în primele secole după Hristos de năvălirile barbare. Eu cred că stăpânirea romană nu a rupt, ci a facilitat contactele dintre populaţiile iliră şi cea daco-romană, cel mai bun exemplu constituindu-l aducerea în Dacia romană a unor mineri iliri, piruscii şi nu numai ei,  pentru a exploata aurul din Apuseni. Deşi nu este o limbă latină, limba albaneză a luat din latină structura gramaticală, păstrându-şi fondul lexical propriu. Aşadar, între români şi albanezi există un filon subteran comun, străvechi, care a făcut ca în relaţiile dintre cele două popoare să existe întotdeauna o explicabilă afinitate, pe care o simţi imediat ce intri în contact cu albanezii. Ceea ce este interesant e faptul că migraţia albaneză în România provine în 90% dintre cazuri din sudul ortodox al Albaniei, zona Korcei, ceea ce explică şi rapida adaptare la mediul românesc, ortodox, de asemenea, căsătoriile mixte ş.a. Ar mai fi un element de legătură: convieţuirea albanezilor din sud cu populaţia aromână, care le-a facilitat adaptarea într-un mediu prietenos.

Cu câţiva ani în urmă am avut o discuţia cu fostul preşedinte al statului Kosova, prof. univ. Fatmir Sejdiu, care-mi spunea, apropo de poziţia statului român vizavi de ţara sa: „Nerecunoscând Kosova, voi, românii, nu câştigaţi nimic, în schimb pierdeţi un vechi şi bun prieten”. Adevărul e că, dacă ajungi la Prishtina, observi aceeaşi atitudine prietenoasă faţă de români ca şi la Korcea, deşi Kosova, ca fostă provincie otomană, nu are nimic în comun cu România. Dacă pe americani îi iubesc „din interes” (statuia lui Bill Clinton se află în centrul capitalei kosovare), pe albanezi îi leagă de noi ceva mult mai profund. Ceea ce se vede pe stradă, la restaurant, la benzinărie şi peste tot unde ajungi şi te simţi ca peştele în apă. Fireşte că albanezii, fiind o prezenţă constantă în Ţările Române, s-au bucurat de ospitalitatea noastră şi au contribuit din plin la evoluţia culturală, economică, ştiinţifică etc. a României. Pentru că ei n-au fost doar gărzi de corp, cofetari şi paznici de bloc. Cunosc numeroase familii care au dat intelectuali de marcă, medici, economişti, arhitecţi, artişti ş.a.m.d. Mai mult decât atât, ei au luptat în războaiele României: unul dintre prozatorii clasici albanezi, Mitrush Kuteli, a fost mobilizat şi a luptat în armata română în cel de-Al Doilea Război Mondial. Şi poate că or mai fi şi alţii, pe care eu nu-i cunosc.

Cu câţiva ani în urmă am avut o discuţia cu fostul preşedinte al statului Kosova, prof. univ. Fatmir Sejdiu, care-mi spunea, apropo de poziţia statului român vizavi de ţara sa: „Nerecunoscând Kosova, voi, românii, nu câştigaţi nimic, în schimb pierdeţi un vechi şi bun prieten”. Adevărul e că, dacă ajungi la Prishtina, observi aceeaşi atitudine prietenoasă faţă de români ca şi la Korcea, deşi Kosova, ca fostă provincie otomană, nu are nimic în comun cu România. Dacă pe americani îi iubesc „din interes” (statuia lui Bill Clinton se află în centrul capitalei kosovare), pe albanezi îi leagă de noi ceva mult mai profund. Ceea ce se vede pe stradă, la restaurant, la benzinărie şi peste tot unde ajungi şi te simţi ca peştele în apă.

Fireşte că albanezii, fiind o prezenţă constantă în Ţările Române, s-au bucurat de ospitalitatea noastră şi au contribuit din plin la evoluţia culturală, economică, ştiinţifică etc. a României. Pentru că ei n-au fost doar gărzi de corp, cofetari şi paznici de bloc. Cunosc numeroase familii care au dat intelectuali de marcă, medici, economişti, arhitecţi, artişti ş.a.m.d. Mai mult decât atât, ei au luptat în războaiele României: unul dintre prozatorii clasici albanezi, Mitrush Kuteli, a fost mobilizat şi a luptat în armata română în cel de-Al Doilea Război Mondial. Şi poate că or mai fi şi alţii, pe care eu nu-i cunosc.

Având contextualizarea realizată cu prilejul intervenţiei anterioare, cum vedeţi misiunea Asociaţiei Liga Albanezilor din România în cadrul dialogului dintre români şi albanezi?

Liga Albanezilor din România îşi propune, prin statut şi nu numai, conservarea întregii moşteniri culturale şi de spiritualitate primită de la strămoşii albanezi. Vrem să îmbogăţim cultura română cu produsele noastre spirituale. M-am întors, recent, de la Festivalul ProEtnica, organizat anual la Sighişoara de un tenace etnic german de acolo, dl. Reiter Volker, şi pot să vă spun că dansurile albaneze, exotice, bărbăteşti şi acrobatice au avut un succes neaşteptat. Organizaţia noastră intenţionează să adune în jurul ei pe supravieţuitorii vechilor familii albaneze risipiţi prin ţară, dar şi pe noii-veniţi, tineri care au studiat în România în ultimii 25 de ani şi apoi s-au stabilit aici. În ultimul sfert de secol, opinia publică românească a fost influenţată de media ostilă albanezilor, care i-a prezentat mai mereu drept mafioţii, criminalii şi proxeneţii Europei. Foarte puţini dintre noi ştiu că Albania a dat mari cântăreţi de operă, ca Inva Mula, Saimir Pirgu, Ermonela Jaho, mari actori, precum James Bellushi, mari scriitori, ca Ismail Kadare ş.a. Vrem, aşadar, să reabilităm reputaţia albanezilor şi să-i facem pe români să vadă partea plină a paharului, nu doar pe cea goală.

Care sunt iniţiativele pe care le consideraţi cele mai notabile la nivelul proiectelor întreprinse de organizaţie?

Organizaţia noastră are, de câteva luni, o nouă conducere. O conducere tânără, fără prejudecăţi. Am propus şi am acceptul noului preşedinte de a organiza o sumă de  activităţi culturale ce vor putea promova cultura şi tradiţiile albaneze atât de la noi, cât şi din patria-mamă. Pregătim întâlniri lunare cu membrii asociaţiei într-o serie de acţiuni intitulate „Poveştile comunităţii”. Prima de acest gen, programată la mijlocul lui septembrie, îl are ca invitat pe dl. Gheorghe Micu, primul ambasador român la Tirana de după 1991, martorul schimbărilor istorice care au avut loc în această ţară după căderea comunismului. Acţiunea cu dl. Micu o vom filma şi o vom include în arhiva de aur a organizaţiei.

Avem programate întâlniri cu acad. Grigore Brâncuş, poate cel mai cunoscut albanolog în viaţă, cu dl. Filip Teodorescu, diplomat de carieră cu studii la Tirana etc. Vom comemora, printr-un simpozion cu invitaţi din Albania, şapte decenii de la moartea unui clasic al poeziei albaneze, Asdreni, cel care a scis cuvintele imnului de stat albanez (pe muzica lui Ciprian Porumbescu). Revista comunităţii, „Drita”, a ajuns deja la numărul 190, iar editura „Privirea” are în plan editări şi reeditări dedicate relaţiilor bilaterale. În luna noiembrie vom organiza, la Craiova, un simpozion pe tema multiculturalismului, cu personalităţi din ţară şi din străinătate, inclusiv din Albania. V-am expus doar o parte dintre proiectele noastre, la care se adaugă constituirea unui grup muzical propriu etc, etc.

Este diplomaţia culturală unul dintre motoarele Asociaţiei Liga Albanezilor din România?

Desigur. Ultima vizită în Albania, la începutul lunii august, a deputatului minorităţii, dl. Alin Stoica, şi a preşedintelui ALAR, Radu Săvulescu, pe care i-am însoţit împreună cu scriitorul Luan Topciu, a fost cel mai bun prilej pentru a ne reînnoi relaţiile cu autorităţile şi oamenii de cultură albanezi. Am avut întâlniri cu primarii din Korcea şi Vlora, cu oameni de cultură şi scriitori, am pus la cale viitoare colaborări şi acţiuni comune, traduceri din şi în albaneză ş.a.m.d. Anul viitor vom avea o săptămână a culturii albaneze. Avem în Albania vechi şi buni prieteni, cu care am realizat multe proiecte comune, dar şi în diaspora albaneză.

Sunteţi de acord cu asumpţia conform căreia Relaţiile Internaţionale sunt mai întâi de toate Relaţii Interculturale?

Eu sunt total de acord cu afirmaţia dvs., dar cum să facem să-i convingem şi pe responsabilii din diplomaţie, pe factorii politici? Vorbeam ceva mai înainte despre cei doi diplomaţi români, Gh. Micu şi Filip Teodorescu, la care l-aş mai adăuga şi pe ambasadorul Viorel Stănilă, tustrei cunoscători ai limbii şi culturii albaneze, trimişi să reprezinte România la Tirana în anii ‘90. În perioada aceea au existat şi la Bucureşti doi ambasadori cu studii româneşti şi vorbitori de limba română. Numai că, începând cu anul 2000, cele două ministere de resort au expediat, la Bucureşti şi Tirana, diplomaţi sau ne-diplomaţi complet dezinteresaţi de ţara în care se aflau. Oameni care nu aveau nici cea mai mică idee despre limba, istoria şi cultura celuilalt. Total indiferenţi, apatici, pe care îi urneai cu greu din birou pentru vreo acţiune comună, ajunşi la post pentru a-şi completa pensia sau pentru a urma o carieră diplomatică liniară, fără substanţă, adică absolut nepotriviţi pentru postul acesta. Din păcate, rezultatele se văd. Ambasadele funcţionează cu motorul la relanti, iar relaţiile de orice fel se diluează vizibil.

Putem cataloga cultura drept un Pontifex al dialogul internaţional? Posedă aceasta instrumentarul necesar pentru stimularea unei cooperări mai active la nivel bilateral şi multilateral?

Fireşte, mai ales după comentariul meu de la punctul cinci. Doar că nu există nimeni, la Bucureşti şi la Tirana, care să conştientizeze şi să pună în practică acest adevăr.

Cum vedeţi stadiul actual al relaţiilor dintre Bucureşti şi Tirana? Sunt acestea de natură să demonstreze sprijinul dinspre Balcanii de Est pentru integrarea europeană în Balcanilor de Vest?

O să vă răspund mai întâi la ultima întrebare: categoric nu. I-am auzit de multe ori în ultimii ani, la diverse întâlniri, pe oficialii de la Bucureşti propunându-le celor de la Tirana sprijinul României pentru integrarea europeană a Albaniei. Impresia mea este că ambele guverne simulează interesul în această chestiune, albanezii ne mulţumesc ironic, noi nu facem nimic concret şi cu asta basta. De fapt, albanezii dau de înţeles că nu au nevoie de sprijinul unui stat slab cotat în UE, cum e România, iar oficialii noştri vor să-şi arate muşchii în faţa autorităţilor de la Tirana (muşchi destul de slăbănogi, de altfel), şi uite aşa cercul se închide.

De fapt, România nu mai are niciun cuvânt de spus în Balcani, deşi ne sumeţim şi ne prezentăm drept putere regională. Sunt departe vremurile când Bucureştiul deschidea şcoli şi ridica biserici în această parte a Europei. Când dicta păci şi trimitea trupe în Balcani. Să vă dau un exemplu: biserica românească din Korcea, ridicată pe banii statului român în anii ‘90, este şi acum neterminată. În acelaşi timp, Grecia, aflată de ani buni în criză economică, a construit în fiecare sat albanez din sudul ţării câte o biserică ortodoxă. Mai e ceva de adăugat?

Ce ne puteţi spune despre apetenţa publicului din România pentru produsele culturale albaneze? Cum se raportează societatea românească la cultura alterităţii şi la fondul patrimonial al minorităţii albaneze?

Este ciudat. De multe ori, publicul românesc află cu surprindere că la noi există o minoritate albaneză. De regulă, când deschizi discuţia despre albanezi, apar o grămadă de stereotipuri. Mulţi îi văd doar prin prisma filmelor cu haiduci, în care arnăuţii sunt fugăriţi şi bătuţi măr, alţii, cei care citesc, îi cunosc din romanele lui Ismail Kadare. Imagini, de multe ori, deformate. Produsele noastre culturale se bucură, în schimb, de aplauze unanime. Primim pe adresa revistei o mulţime de aprecieri, iar cărţile noastre, în special cel de istorie, turism şi gastronomie sunt primele care dispar de pe stand la târgurile de carte. Cei care le citesc ne devin prieteni pe viaţă şi am întâlnit adesea familii de români care vizitează sau îşi fac concediul în Albania, convinşi de prezentările noastre că aceasta este o ţară care merită să fie vizitată. Îndată ce ne cunosc, oamenii îşi leapădă ideile preconcepute şi ne devin prieteni. Pot să vă dau o mulţime de exemple.

Consideraţi că discutăm despre proximităţi de natură societală şi culturală între popoarele roman şi albanez?

Desigur, iar răspunsul la această întrebare se află în răspunsurile de mai sus.

Cu rol de sinteză, care este strategia de dezvoltare pe termen mediu şi lung a organizaţiei?

Dorim, în primul rând, să strângem comunitatea în jurul organizaţiei noastre. Acesta este obiectivul cel mai important pentru viitorii ani. O comunitate divizată, în prezent, din diferite considerente, exclusiv egoiste. Dumneavoastră ştiţi că în anul 2000 existau trei organizaţii albaneze paralele, iar lupta pentru un loc în Parlament le-a făcut să se încaiere, să se urască reciproc şi să apeleze chiar la justiţie? E ciudat: o etnie atât de puţin numeroasă a fost măcinată de interesele liderilor aşa încât a dispărut ideea de comunitate, iar sentimentul comuniunii este necunoscut la această oră. Vorbim totuşi despre o comunitate care număra, în perioada interbelică, circa 40 de mii de membri, Albanezii se întâlneau la baluri şi ieşeau, de Paşti, la iarbă verde, la Băneasa, editau reviste şi manuale şcolare, iar marii lor scriitori aici, în România, s-au format.

Acum, oamenii vin la noi şi se oferă să participe la evenimente, ne cer să organizăm cursuri de limba albaneză, îşi pun la dispoziţie spaţiile private pentru întâlnirile din cadrul comunităţii. În concluzie, vrem să reînviem spiritual comunitar, atât cât a mai rămas din el. Şi aceasta nu se poate fără a readuce în prezent tradiţiile şi cultura noastră specifică. Acesta este cel de-al doilea punct de rezistenţă al strategiei noastre: reînvierea menifestărilor spirituale specifice albanezilor. Numai aşa vom putea supravieţui ca etnie în mijlocul culturii majoritare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here