Nu există Brain Drain. Există numai Brain Gain” și alte idei contrariene cu Sorin Adam Matei, autorul „Boierilor Minții” și coordonator (cu Emanueal Copilaș și Caius Dobrescu) al volumului „Liberalismul: pro și contra”, lansat recent de editura Adenium.

Sorin Adam Matei, cunoscut în România prin volumul „Boierii Minții” și în Statele Unite pentru cercetările sale în domeniul grupurilor online, se definește pe sine ca „profesor, cercetător, istoric și bibliovor.” A absolvit Universitatea din București, susținându-și doctoratul la Annenberg School for Communication, la University of Southern California din Los Angeles. A publicat câteva cărti și zeci de studii despre comunitățile virtuale și dinamica socială a Internetului. Unele dintre cercetările sale au fost finanțate de National Science Foundation (Fundația Națională de Stiințe din Statele Unite ale Americii). 

Profesorul Matei este cadru didactic la Universitatea Purdue din statul Indiana. Purdue este cunoscută în lume prin programele sale de inginerie, cibernetică, respectiv programul de zboruri spațiale. Primul om care a pășit pe Lună – Neil Armstrong – a fost absolventul acestei universități, cum a fost de altfel și ultimul om pe Lună, Eugene Cernan.

Cum caracterizați direcțiile actuale ale culturii române? Discutăm despre o viață culturală consistentă, sau mai degrabă superficialitatea își face simțită prezența și în acest domeniu?

O cultură, chiar consistentă, poate fi și superficială. Ea are atât componente ebuliente, ce trăiesc în moment, cât și componente tectonice, ce se mișcă în felul lor, misterios, în zone pe care nu le bănuim. De obicei, poți recunoaște componentele cu ochiul liber. Cultura română e, însă, mai greu de citit. Multe din lucrurile care par de substanță sunt niște petarde. Multe dintre lucrurile care par trecătoare, sunt de fapt de substanță. Acum câțiva ani, marea realizare era traducerea Bibliei în limba română din limba greacă, mult lăudată de dl. Pleșu. Cine își mai aduce aminte de ea? În același timp, un necunoscut în țara lui de origine, Albert Laszlo Barabasi, schimba modul în care înțelegem Internetul. Profesorul Barabasi nici nu e cunoscut în România, deși ar putea să primească premiul Nobel la un moment dat.

Este Academia Română un veritabil for suprem în materie de cultură? Cum vedeți raportul dintre această autodeclarată „autonomie instituțională” și subvenționarea de la bugetul de stat?

Academia Română a fost fondată ca o organizație civică, menită să sprijine preocupările savante din domeniul limbii, istoriei, și științei independent de eforturile și controlul statului. Ea a fost, cât a fost independentă, o modalitate de a afirma autonomia cercetării și preocupărilor savante. A mai fost și o modalitate auto-organizată a intelectualității de a certifica virtutea și excelența intelectuală. Desigur, fiind vorba de o cultură cu resurse limitate de istorie, economie și educație populară, Academia Română a fost mai degrabă provincială și uneori tarată de inevitabile orgolii locale. A fost și un club al favoriților zilei, așa cum erau ei înțeleși atunci. Dar, a fost un organism coerent, legat de ce putea sau nu România la un moment dat.

În 1948, Academia Română a murit. Ea a fost desființată și înlocuită cu un organ de stat, subordonat consiliului de miniștri. A fost transformată într-o organizație de stat, controlată de partid. Menirea ei era să recompenseze oamenii de cultură și cercetătorii omologați de stat ca “excelenți,” “genii”. Mai mult, 90 din vechii membri au fost dați afară, fiind înlocuiți cu intelectuali aserviți regimului. Acest grup a selectat și promovat noii membri ai Academiei în deceniile următoare. Când membrii vechi, acceptați de comuniști, au murit, ei au fost înlocuiți cu noi personaje, egal acceptabile regimului. Aceștia populau Academia în 1989. După 1989, ei au continuat să facă decizii și să admită noi membri. Mai mult, ei au decis să păstreze Academia ca un organ de stat, nu ca o organizație complet independentă. Concluziile le pot trage cititorii și singuri.

Dacă ar fi să analizăm activitatea Academiei Române în raport cu prestigioasa Academie Suedeză, care sunt liniile de ruptură dintre cele două instituții omoloage?

E o comparație bună, pentru că Suedia, dacă ne gândim bine, nu e o țară foarte mare și, deși cu o tradiție academică multiseculară, nu este o locomotivă a cunoașterii mondiale. Academia Suedeză este însă o societate de oameni de cultură și știință care, cunoscându-și limitele, fac un lucru foarte bine. Anume, de a citi și evalua propuneri pentru premiul Nobel. Academia are gust și fler. Are, mai mult, o viziune internațională a menirii ei. Premiul său cel mai important nu este dat celor mai mari scriitori, chimiști, sau fizicieni suedezi. El este un dar al Suediei oferit umanității. Din nou, las cititorii să tragă concluziile necesare.

Cum percepeți relația dintre academician și publicul larg? Este exponentul Academiei Române într-o perpetuă conexiune cu publicul, sau teoria turnului de fildeș al intelectualului este încă validă?

Academicianul român este acolo în primul rând ca să se distingă de publicul larg. Fireturile sunt probabil irezistibile. Deși mulți sunt oameni onești, care au contribuit semnificativ la viața intelectuală și socială românească, includerea lor în Academie marchează intrarea într-un club exclusiv, cu multe beneficii personale. Academia poate face mai mult ca să le dea academicienilor caftane (pardon, fracuri cu fireturi). Ar putea să îi aducă în cetate. Cum ar fi dacă Academia ar ține o universitate de vară în orașele uitate de lume din Bărăgan sau nord-vestul României?

Constatăm astăzi că titulatura Ministerului Culturii a fost completată cu sintagma „Identitate Națională”. Poate fi considerată adăugire terminologică drept o schimbare de paradigmă?

Personal aș fi putut accepta și această adăugire dacă ar fi folosit pluralul. În parlamentul României există mai mult de 30 de deputați ce reprezintă câteva naționalități. Statul nu poate fi confundat cu națiunea. Mai ales în această parte a lumii.

Susțin autoritățile abilitate cercetarea și inovația, în contextul în care decidenții din domeniu își construiesc agende bazate pe tradiția pionieratului românesc?

Inovațiile sunt produsul pieței. Autoritățile pot susține sau încuraja anumite produse sau idei, dar până la urmă ele vor face aripi dacă au o piață. Problemele, multe, puține, ale inovatorilor români nu sunt în primul rând intelectuale sau infrastructurale (în sens restrâns) ci de anvergură economică. Accesul la piață, incluzând drumuri bune și practici economice curate, ar face mult mai mult pentru inovatorii români decât subvențiile, care dat fiind puterea economică a României, nu pot fi decât modeste.

Luați în considerarea necesitatea reformării instituțiilor naționale ce au ca obiect de activitate prezervarea culturii? Dacă da, care sunt principalele măsuri ce se cere a fi implementate?

Omul păstrează lucrurile de care îi pasă. Memoria părinților sau a familiei contează mai mult ca a satului. A satului sau orașului mai mult ca a țării. Când vedem clădiri în ruină, problema este că ele nu mai sunt legate de oamenii și familiile care le-au adus la viață. La fel și cu ideile, operele de artă. Desigur, nu putem lăsa lucrurile să piară numai pentru că proprietarii lor de drept au fost despărțiți de moștenirea lor. Mai mult, uneori legătura a fost întreruptă printr-un proces natural. Trebuie spus, însă, că valorile culturale nu au numai un trecut, ele au și un viitor. România nu a produs încă tot ce putea produce. Pe scara istorică, este o adolescentă. De aceea, trebuie să ne concentrăm de acum înainte pe construcția unei țesături culturale care să îi ajute pe creatori și comunitățile lor să păstreze legătura organică cu creațiile lor, materiale și spirituale. Cultura e întotdeauna locală. Autonomia locală garantează prezervarea culturală.

Sistemul educațional național se află încă de la căderea comunismului într-o dezbatere funcțională, fiind reformat cu prilejul fiecărui guvern. Cum vedeți educația românească prin prisma experienței profesionale din Statele Unite ale Americii?

Sunt prea mic pentru un război atât de mare. Ca Martin Luther King, am însă un vis. Ca într-o bună zi, educația primară va fi legată de comunitate, nu de Dumnezei impersonali tronând la București. Iar decernarea titlurilor să aparțină numai universităților. Este singurul mod de a distinge între diplomele bune și cele false. Fabricile de diplome universitare, care vor fi singurele responsabile pentru bonitatea hârtiilor pe care le emit, vor trebui să dea socoteală lumii cu locurile de muncă care au putut fi ocupate de absolvenții lor.

Omniprezenta nevoie de schimbare a României este elementul definitoriu pentru campaniile electorale locale și naționale. Posedă sistemul educațional pârghiile necesare realizării acestui deziderat?

Era o vorbă pe vremuri, când se vorbea de Unirea de la 1859. “Unirea, națiunea a făcut-o.” Deși o exagerare, în acel context, o expresie de genul “schimbarea, națiunea o face,” este mai mult decât relevantă astăzi. Fără oameni, nimic nu se face. Și aici cred că migrarea și remigrarea au produs cele mai mari și spectaculoase schimbări. Hai să o spunem și așa “schimbarea, căpșunarii au făcut-o.” Fără banii lor, fără ideile pe care le-au adus înapoi, fără circulația ideilor la baza societății, promovată de migrație, nimic nu s-ar fi făcut.

Care este opinia domniei voastre cu privire la migrația creierelor. Este acesta un simptom al deficiențelor sistemice discutate în intervențiile precedente?

Este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în România de după 1989. Fiecare migrant a fost nu o pierdere, ci o extindere a țesutului social și intelectual românesc. Acești căpșunari intelectuali, printre care mă număr, îmbogățesc prin simpla lor existență cultura română. O diasporă puternică garantează viitorul unei națiuni mici. Brain Drain este de fapt o forma de Brain Gain.

Fara comentarii

Lasa raspuns