Cum caracterizați anul 2016 din punct de vedere cultural?

Aș zice un an obișnuit. Mai mult decât atât, în nota obișnuită a ultimilor ani. Atunci când vrem să caracterizăm un an, în acest caz cultural, sunt mai mulți parametri care ar trebui luați în considerare. Un parametru important și, poate cel dintâi, ar fi valoarea operelor de cultură, de artă. Un alt parametru ar fi caracterul instituțional al unor măsuri care vin în sprijinul culturii: legi, bugete, funcționarea eficientă a unor instituții precum Institutul Cultural Român etc. Firește, nu numai cele aparținând statului, pot să fie și private.

Nu putem caracteriza global, unitar domeniul cultural. El are segmente care merg bine, foarte bine, mai puțin bine și prost. Este normal, într-un fel. Ori, dacă mă refer la literatură, care este domeniul meu, literatura a devenit precum alte arte un domeniu de nișă. În primul rând pentru că nu mai are popularitatea, nu mai are impactul în societate pe care îl avea altădată, culmea este chiar în timpul comunismului când impactul social al culturii era mult mai mare.

Ce a condus la această transformare?

La literatură s-a schimbat suportul cărții și al publicațiilor. Până acum cartea era carte, pe hârtie de la Guttenberg încoace cel puțin, așa era difuzată, așa era citită. Acum, odată cu apariția e-book-ului, tabletei, pe care oricât am zice noi că citim pentru că e mai ușor, că nu mai avem încărcătura numită bibliotecă, nu este același lucru. Nu orice se poate citi pe suport electronic.

A pierdut omul contactul cu scriitorul…

Da, l-a pierdut. Asta este partea a doua. A pierdut, de fapt, contactul nemijlocit cu litera tipărită Și aici este o tradiție de sute de ani de la Guttenberg încoace. Ne-am pomenit, dintr-odată, cu aceste scule. În SUA au revenit ziarele pe suport de hârtie. În urmă cu trei ani dispăruseră masiv publicațiile și acum au revenit pe hârtie ceea ce arată că omul are nevoie de acest suport. Apoi mai este ceva – te-ai dus pe internet într-un fel de sac, o cantitate enormă de informație brută.

A citi o carte poate fi asimilat cu un ritual? A simți pagina, a o asculta atunci când treci la următoarea…

Este și un ritual. Dar este mai degrabă o cutumă. Un ritual doar în cazuri extreme. Un ritual este de exemplu atunci când colecționezi cărți, numai că cel care le colecționează nu le citește neapărat. Altele sunt criteriile pentru care le adună: vechimea, felul în care este legată, tipografia. Acele cărți vechi care au letrinele fabuloase realizate de meșteri. Lectura propriu-zisă este o îmbinare a utilului cu plăcutul, cum spuneau latinii – utile dulci. A amesteca pe internet ziarele sau o mulțime de alte lucruri cu informația obișnuită este o mare eroare pentru că o carte este o selecție, este produsul unui filtru, însă informația de pe internet nu este “ciuruită” deloc, ea este brută. Glumeam odată și spuneam că mai bine decât să îi spunem internet, îi putem spune interbrut. Informația este una, cunoștințele sunt alta.

Mai ales când nimeni nu te învață să înveți pe internet. Să folosești internetul cu scopul de a te dezvolta, educa.

Nu există decât meseria IT-istului care este cu totul alta, nu are nicio legătură cu conținuturile.

Ce transformări a suferit literatura în era digitală? Marile teme au rămas aceleași ca în secolul trecut?

Literatura nu a rămas aceeași. Nu putea să rămână. După părerea mea a scăzut vizibil calitatea textului literar, calitatea literară, nu numai formală, stilistică. Să luăm generațiile la rând – în momentul de față sunt active trei generații în literatură și probabil și în alte domenii ale culturii: cea mai vârstnică este generația mea, a oamenilor care au intrat în scena publică la sfârșitul anilor ‘50, începutul anilor ’60, născuți majoritatea în deceniul al patrulea, adică după 1930. Generația ‘60 care a fost o generație excepțională în momentul în care după 1960 și mai ales după venirea lui Ceaușescu, după Congresul al IX-lea din 1965, s-a bucurat, pentru un timp, de o anumită libertate pe care nu o avuseseră cei dinainte, de plidă generația ‘40 care ne preceda și care a suferit din plin teribila cenzură din anii ’50. În anii ’60, ’70, ’80 cenzura nu mai era la fel de acerbă, în plus nu mai avea fundamentul ideologic de dinainte – înainte era foarte clar “ce se poate” și “ce nu se poate”, “ce este interzis” și “ce este permis/tolerat”. După aceea, odată cu deriva naționalistă a comunismului prevăzută, de altfel, de Czeslaw Milosz, la începutul anilor ’50, criteriul ideologic marxist și naționalist a dispărut și în aceste condiții cenzura nu mai știa ce să facă, nu mai avea instrumente. Deci, vrând-nevrând, ea a devenit mai tolerantă. În aceste condiții, generația mea, care a început să scrie în jurul lui 1960 până spre ’70, s-a dovedit excepțională, cel puțin în cele trei branșe principale: poezie, roman, critică și eseu. Mai puțin în teatru. Niciodată dramaturgia (piesa scrisă) nu a strălucit. Toată lumea dă vina pe Caragiale că a distrus teatrul, Caragiale nu a mai putut fi egalat.

Generația ‘80, cei cu 20 de ani mai tineri au intrat în literatură într-un moment foarte greu – începutul anilor ’80. Sunt prima generație de oameni născuți după mijlocul sec. XX, în anii ’50 cei mai mulți și începutul anilor ’60. Ei au intrat într-un moment foarte greu în care știm bine ce se întâmpla în România, din toate punctele de vedere, începând cu Cartelara din ’81, nu mai spun despre consecințele cutremurului din ’77, distrugerea școlii pe care Ceaușescu însuși o pusese pe roate, reforma din 1966 fiind foarte bună. În aceste condiții, literatura a suferit, a primit o lovitură drastică în primul rând, din cauza faptului că nu a mai existat o cenzură capabilă să-și facă treaba ca în ani ’50 și s-a recurs la ceea se numea, pe vremea aceea, cum spuneam noi, neoficial, cenzură economică. De exemplu, începând încă din 1974, publicațiile culturale, periodicele, inclusiv România Literară, unde eram atunci Redactor-Șef adjunct, și-au pierdut din numărul de pagini, redacțiile s-au înjumătățit, jumătate dintre redactori au plecat acasă. În cazuri rare, s-au găsit redactori-șefi inteligenți, precum George Ivașcu, care le-a înjumătățit normele, astfel i-a ținut pe toți și aici era vorba de mari scriitori: Dimov, Sorin Titel, Dana Dumitriu, Valeriu Cristea. În acea perioadă tocmai începuse sistemul de rate și Valeriu Cristea îmi povestea că, pentru a-și putea plăti rata la casă, trebuia să ia din leafa nevestei, aceasta fiind profesoară undeva pe la marginea Bucureștiului. Ori, în aceste condiții, în jurul lui 1980 a apărut ideea debuturilor colective, a volumelor colective. Așa au debutat cei mai mulți din Cenaclul de Luni pe care îl coordonam la Casa Studenților “Grigore Preoteasa”. Poezia lor nu a mai avut impactul pe care l-a avut poezia generației mele – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu etc. În poezie, dacă nu publici la 22 de ani ce ai scris la 21 și publici la 30 și ceva de ani, cum s-a întâmplat cu ei după Revoluție, nu mai este același lucru, nici ei nu mai sunt aceiași. Scrii pentru alții, îmi este greu să spun pentru cine, nu îmi aleg cititorul, dar îl provoc. Copiii aceștia s-au trezit în 1989-1990 fără cărți sau cu o carte cel mult scrisă la 20 de ani și, după aceea, pauză. Deci poezia lor nu a egalat-o pe cea scrisă dinainte cu două, trei excepții, Mircea Cărtărescu, un poet excepțional, fiind una dintre ele.

În roman s-a întâmplat și mai rău. Romanele nu mai aveau anvergura și greutatea socială pe care le aveau, de pildă, operele lui Augustin Buzura, D.R.Popescu, Ivasiuc, Constantin Țoiu înainte de 1980, toți debutând în anii ’60-’70 și impunându-se atât de puternic încât, la cenzură, cărțile lor, chiar foarte critice l adresa regimului, aveau trecere. În schimb, cele ale copiilor acestora, nu treceau pentru că ei nu aveau spate. Spatele generației noastre era dat de faptul că, ori de câte ori venea câtea un val din acesta de represiune, spuneam “noi suntem generația Congresului IX”, deci Ceaușescu nu putea să ne reprime cu totul și cu totul pentru că asta însemna să-și reprime stindardul lui în cultură. Generația ’80 nu a avut nici roman și, culmea, nu a avut critici. În urmă cu câteva zile a fost o întâlnire a Cenaclului de Luni. Au venit o parte din membrii acestuia, cei care mai sunt în țară sau care mai trăiesc și au recunoscut faptul că nu au avut critici. Eu am glumit și le-am spus “Ați avut. M-ați avut pe mine. Dacă nu eram eu, Cenaclul acesta nu exista. Mai aveați nevoie de alții?”. Totuși, literatura lor a schimbat ceva în maniera de a scrie a generației anterioare, acest lucru observându-se mai ales după anii 1990.

Eu, când am început să public, aveam 22 de ani neîmpliniți și la 22 de ani abia împliniți am căpătat cronica literară a Contemporanului – cel mai important hebdomadar din România din anii ’60. Am ținut această cronică timp de 32 de ani, în fiecare săptămână. Ei nu au avut această șansă.

Generația 2000, din păcate, este cea care a suferit cel mai tare impactul cu internetul, digitalizarea. Ea este cea mai puțin productivă, până acum. Nu că nu ar fi avut timp, suntem în 2017 deci sunt aproape 20 de ani de când au debutat. Nu au nici roman de valoarea celui din anii ’60, nici poezie de valoarea celei din anii ’60-’80. Cu critica se întâmplă un lucru foarte ciudat. Îi știu pe toți, i-am avut studenți, au făcut cu mine licența, doctorate majoritatea, au început prin a scrie, mulți dintre ei au debutat cu cărți foarte interesante. Apoi au venit în critica de întâmpinare, absolut necesară, pentru că libertatea de după ’89 cere sită, așa cum în anii ’60 era nevoie de sită pentru a elimina operele realist-socialiste din deceniul precedent. Apoi au abandonat, au demisionat din critică, nu mai scriu. Din când în când mai iese câte unul și se ceartă cu nu-mai-știu-cine. Deci ei în acest moment nu mai au critică. Bineînțeles că cei mai mulți dintre ei se exprimă pe internet, este plin internetul de certurile lor, de atacurile ale unora la adresa bătrânilor, la adresa tuturor, dar producția literară este extrem de săracă. Sigur că există poeți, există prozatori dar nu atâția câți ar fi fost normal. De publicat se putea publica. Eu nu știu dacă internetul este singura cauză.

Avem o realitate: tehnologia, respectiv internetul. Cum se transformă condeiul scriitorilor? Dispar încetul cu încetul dacă nu reușesc să se adapteze?

Nu pot să se adapteze și părerea mea este că nu acesta este rolul internetului. Sunt lucruri care trebuie subliniate: internetul, rețelele sociale sunt de fapt niște mijloace, instrumente, nu sunt scopuri în sine. Ori, pe mine, ca scriitor, mă interesează scopul, nu mă interesează mijlocul. Internetul este extraordinar din multe puncte de vedere dar nu e mai puțin adevărat că a face scop din mijloc înseamnă a nu mai avea producție literară. Tot ce ține de scris, în aceste condiții, dispare. Scrisul se simplifică enorm, dispar diacriticele. Ceea ce pentru noi, pentru români, nu este neapărat grav dar pentru francezi este îngrozitor.

Dar este grav și pentru noi, românii – diacriticele reprezintă finețurile limbii.

Așa este. Dar aceste finețuri dispar complet. Intrăm într-un esperanto, o limbă standard, cum au mai existat, aceasta este prima reușită pe deplin. Este o limbă standard dar nu este una pentru literatură. De aceea nu sunt scriitori și din această cauză nu se pot adapta.

Mă întorc în timp și mă gândesc la perioadele de trecere de la papirus la pergament, de la pergament la hârtie. Au avut loc o serie de transformări de la stilul de a scrie până la acordarea unui spațiu generos imaginilor.

Diferența este că atunci când s-a trecut de la pergament și de la suporturile arhaice la tipar, s-a mărit masa virtuală de consumatori de texte, de cărți. Înainte, în Egiptul Antic, erau câțiva care aveau acces. O bună vreme analfabetismul era general, astfel hârtia a permis difuzarea în cantități imense a produsului și a dat naștere, dintr-un simplu suport, un simplu mijloc, unei mari literaturi. Internetul nu poate să dea pentru că nu are cum. O literatură într-o limbă primitivă, întoarsă la bază, fără nuanțe, fără sinonimie, nu este posibilă. Să ne aducem aminte când a apărut cartea lui McLuhan, în anii ’60, despre media – el spunea acolo că odată cu apariția televiziunii, a imaginii, cea din urmă va lua locul textului.

Galaxia Guttenberg…

Da, vom ieși din galaxia Guttenberg și vom intra în galaxia media. Problema aceasta s-a mai pus și în alte împrejurări: când a apărut fotografia s-a spus “Adio, pictură! Ce ne trebuie?”. Nu s-a întâmplat asta, fotografia și-a văzut de drumul ei, a devenit și ea o artă, mai mult sau mai puțin, dar pictura și-a văzut de treabă. Totuși s-a schimbat ceva în pictură, nu a mai fost predominant mimetică, realistă, a devenit non-figurativă pentru că avea concurența fotografiei. A apărut radioul și s-a afirmat “Gata, am terminat acum cu alte mijloace de comunicare. Nu ne mai ducem la concerte, le ascultăm la radio.”. Nici asta nu s-a întâmplat. La fel s-a întâmplat și cu apariția cinematografului etc. Acum a apărut internetul. Acesta, încet-încet, odată cu trecerea anilor, se va specializa, va fi folosit exact la ce trebuie el folosit, nu la scris cărți, nu la citit cărți.

De ce nu digitalizăm marile opere pentru a conecta elevii – mari utilizatori și consumatori de online, de tablete, de smartphones – la acestea?

Perioada internetului este una trecătoare. Va trece. Umberto Eco a avut o idee foarte interesantă – avem aproape jumătate de mileniu de când vedem cărțile și hârtia continuă să fie suport de scris. Știm suportul online cât va ține? Eu pot să vă ofer un exemplu: eu am și acum o colecție imensă de microsioane, de discuri de 33, mai am și de 70. Nu se mai găsesc capete de platină pentru braț, nu mai repară nimeni, cel puțin în România. Am găsit în Germania. Deci eu nu le mai pot folosi. Au intrat în istorie. Am realizat timp de 3 ani de zile “Profesiunea mea cultura”, la Pro TV și am casetele acelea mari pe care trebuie să le transcriu pentru că nu le mai pot folosi. Se schimbă tehnologia atât de repede încât ce folos ar fi dacă am digitaliza toate marile opere ale literaturii române? În câțiva ani nu vom mai ști să lucrăm cu tableta.

Unde plasați rolul intelectualului român în societate? Sau rolul intelectualui este un fel de utopie precum Castalia lui Hermann Hesse din “Jocul cu mărgele de sticlă”?

Nu este o utopie. Dacă suntem de părerea lui Lenin că “masele fac istoria” atunci, într-adevăr, este o utopie. Dar eu sunt în acord cu părerea lui Carlyle: “istoria o fac elitele”. Intelectualitatea nu este altceva decât o elită, de un anume fel. Sunt numeroase definiții, dispute – dacă intelighenția este una, intelectualitatea alta, dacă politicianul este intelectual etc. Intelectualii au fost în cantități din ce în ce mai mari în societate pe măsură ce se generaliza școala. Obligativitatea învâțământului a făcut ca numărul intelectualilor să crească – intelectuali de toate felurile. Pe de altă parte este limpede că revoluțiile, războaiele, vin de la intelectuali, nu de la masa populară. Revoluția din 1917, chiar dacă au protestat marinarii, muncitorii etc., aceștia au fost scoși de tovarășul Lenin și de oamenii acestuia. Fără intelectuali clar nu se poate. Acesta este motorul societății.

Problema, atunci când vorbim despre intelectuali, este de ordin politic: dacă ei se implică în politică sau nu.

Există clivaje la intelectuali?

Nu! De regulă, intelectualii s-au implicat fără să aibă pregătire politică, spontan, cu oarecare naivitate în momente importante de răscruce, de revoluție. De exemplu, revoluția din 1848 a fost făcută de poeți, scriitori. Sau cine se ducea să obțină dubla alegere a lui Cuza? Alecsandri. Iar exemplele pot continua.

După 1989 se întâmplă același lucru – s-au făcut partide de intelectuali. Eu am avut, în Partidul Alianței Civice, în Senat, numai intelectuali: scriitori, actori, muzicieni. Îmi aduc aminte de Ana Blandiana, care era în primul CPUN, era dizidentă, ne întâlneam seara, eu veneam de la Facultate, mă lua cu mașina și, împreună cu soțul ei, mă conduceau acasă. În drum spre casă, în jurul orei 18:00, mi-a povestit că ea se retrage, nu înțelege de ce trebuie să ia o anumită decizie. Când ajunge acasă, la ora 20:00 și vede Telejurnalul, Iliescu deja o schimbase. Atunci i-am spus că are de ales între a sta acasă și a scrie și a se duce acolo, să stea până la ora 20:00.

Eu m-am retras, în 2002, de tot din politică. Am avut multe motive legate și de partidul din care făceam parte însă, ceea ce m-a determinat, în primul și în primul rând, a fost  faptul că pot să îmi reiau scrisul. Am lucrat 25 de ani la Istoria critică a literaturii române, cu o întrerupere destul de serioasă în anii ’90. Primul volum l-am publicat în 1990, după care, în 2008, m-am reapucat – între timp am citit dar nu am mai scris. Abia în 2008 m-am apucat de scris și am reușit să o termin. Inevitabil nu aveam timp, eram pe drumuri, plus că aveam și orele de la Facultate etc. A trebuit să optez. Motivele au fost și altele, principalul motiv a fost că începuse moda candidaturilor pe bani. PNL-ul le-a instituționalizat, ei au introdus această modă. În momentul când l-am întrebat pe colegul meu, Valeriu Stoica, de unde își închipuie că din leafa pe care o aveam la Facultate pot să dau 20.000$ pentru a candida, el mi-a spus că nu trebuie să dau acești bani, că sunt locomotivă, suma aceasta este pentru vagoane. Nu în ultimul rând, mi-am dat seamă că politica este irațională. Când un om, fără nicio carismă, fără niciun alt merit, precum Stolojan, care nici românește nu știe bine, a tras partidul liberal de la 8% la 18% într-o stagiune, mi-am zis nu este de mine.

Și atunci ce fac intelectualii – se retrag în mediul lor de creație și nu mai intervin în societate, în decizie?

Nu neapărat – vezi scrisoarea Academicienilor. Sunt foarte tare înjurați cei care se implică, am încasat-o și eu ori de câte ori am scris. În Adevărul de weekend am o rubrică pur politică. Tot intelectuali sunt și foarte mulți dintre parlamentari sau guvernanți. Sigur, nu neapărat de nivelul lui Pleșu, Liiceanu. Dar nici nu trebuie. Nici Liiceanu, nici eu, nici alții nu am putut să ne lăsăm complet domeniul nostru să ne ducem să facem politică la nivel de vârf. Au făcut-o alții. De exemplu Churchill scria formidabil, avea condei senzațional, avea un mare talent literar dar nu a rămas în istoria literaturii engleze. Sau de Gaulle, Mitterand. A face politică este o opțiune. Este normal ca o clasă politică să fie profesionistă.

Din păcate, eu am crezut, când noi ne-am retras din politică, pe la începutul anilor 2000, că vin cei din urmă, care se vor profesionaliza și vom avea o clasă politică profesionistă, noi considerându-ne niște amatori. Ceea ce era adevărat, continui să susțin și acum. Dar amatorii aceștia, cei care au venit după noi, au rămas amatori și în prezent. În plus nu s-a separat niciodată finanța de politică. Eu am susținut, în Parlament, de nenumărate ori, că oamenii de afaceri nu trebuie să intre în partide și, mai mult, să devină lideri de partide. De unde apare corupția? L-a întrebat cineva pe Dragnea, până acum, despre ce și-a construit el acolo, la Teleorman? L-a întrebat cineva ce este cu cele 4 milioane pe care nu le poate justifica? Dacă eu ascund 200 lei mă ia ANI la întrebări. Pe Dragnea l-au lăsat așa.

Nu cumva dispariția vocii intelectualilor în procesul decizional este și o consecință a sistemului de educație deficitar? Nu mai există public pentru intelectuali.

Da, este adevărat. Public ai dacă ești om politic și dacă ai sămânța de populism în tine ca să transmiți ce vrei: de exemplu, treaba asta cu dublarea salariilor în următorii ani, fără să indici sursa.

Apropo de salarii, se poate trăi din scris, din condei?

Nu, evident că nu. Înainte de ’89 se putea, într-o anumită măsură. Colaborările la cărți, reviste, publicații erau subsanțiale. De pildă, eu mi-am cumpărat, în rate, un apartament, nu am avut niciodată mașină, și tot ce am mai făcut pe deasupra vieții de toată ziua, am făcut din ce luam pe cărți, nu din leafă. Am fost asistent în ’63, prima dată, după un an de șomaj, cu o leafă de 888 de lei pe lună. Am început să scriu la Contemporanul și scriam săptămânal cronica literară, primeam 300 de lei pe fiecare bucată. Deci aveam în jur de 200 lei peste salariu numai dintr-un articol, nu din cărți. Pe Antologia poeziei moderne, din 1968, care a fost interzisă, am încasat 22.000 de lei, eu având la acea dată un salariu de 1.000 de lei pe lună.

În prezent, devenind piață liberă și existând comerț, dacă nu vinzi, nu iei bani iar editorul vrea să câștige cât mai mult și să dea înapoi cât mai puțin. Ne luptăm de ani de zile să amendăm legea timbrului, nu pentru că nu vor să plătească timbrul, acesta fiind un fleac pentru ei, ci nu vor să lipească timbrul pe carte pentru că asta ar împiedica evaziunea. Ori ei nu anunță niciodată tirajul. Am discutat cu trei Miniștri de Finanțe și le-am spus că, prin neplata acestei taxei, Uniunea Scriitorilor este privată de o sumă care se ridica, la data respectivă, la 2 miliarde vechi, iar ei sunt privați de o sumă înmulțită cu zece. Nu intră acești bani în trezorerie din cauza faptului că editorii nu anunță tirajele. Din momentul în care am intentat proces și am cerut documentele, (procesul se târâie de un an de zile) Liiceanu a început să ne plătească în fiecare lună ce ne datorează pe timbru. Am zis că ceva nu este în regulă cu Liiceanu, cu care nu mai am nicio relație. De teamă că se duce controlul și află care este diferența, preferă să îmi dea mie banii aceștia decât să dea de zece ori mai mult la trezorerie plus penalități. Dar chiar acum să ajungi la proces pentru treaba asta, cu colegul tău, care, vorba lui Dinescu, este mai mult om d’affaire decât filozof…?

Observ că între intelectuali sunt anumite fracturi, există orgolii. Și la Uniunea Scriitorilor ați avut o dinamică organizațională aparte.

Aici, la Uniunea Scriitorilor nu există două tabere. Există un grup de circa 20 de scriitori, din care jumătate sunt membri ai Uniunii sau au fost, restul nu, care ne-au dat în judecată că noi am fost aleși ilegal deși unul din ei fusese el însuși ales pe vremuri, după trei ani de la alegeri. Am câștigat toate procesele. Noi suntem 2680 de membri în acest moment și ei sunt vreo 7 sau 8. Aceștia sunt foarte vehemenți pe internet. Au pierdut, asta este. Acum îi bag în penal și le cer daune. Am câștigat niște daune minore la unul dintre procese. 16 procese ne-au făcut și tot mutându-se de la o instanță la alta nu se dă soluția pe loc pentru că instanța nu știe despre ce este vorba, se trezește în brațe cu un dosar și trebuie să se informeze. Uite așa ne poartă de un an și jumătate.

Avem șanse la premiul Nobel pentru literatură? Există candidați eligibili?

Nu, nu avem. În primul rând pentru că criteriile Nobelului sunt, precum căile Domnului, foarte greu de cunoscut și de cercetat, preponderent politice și geopolitice. Scriitori foarte importanți, vizați de comitetul Nobel, dar care au fost de dreapta, nu au luat niciodată premiul Nobel. Tot ce a fost de stânga a luat. Așa sunt suedezii.

Nu cred că avem șanse. Poeții au fost foarte puțini, vreo doi în ultima jumătate de secol; teatru, de asemenea, extrem de puțin. Romanul este de bază. Nu proză scurtă sau alte mofturi  – Caragiale nu ar fi luat niciodată. În anii ’60 noi am fi avut niște romane care ar fi avut șanse. Sau mai înainte, în anul în care putea să ia Ion, Nobelul a fost luat de Reymont, un polonez, cu un roman despre țărani care era mult inferior lui Ion. Mai ține și de limbă, de traducere, de circulație. Au apărut nenumărate cărți despre romanul modern în care niciun roman românesc nu este pomenit. Câți scriitori bulgari cunoaștem noi, românii? Și aici mă refer la mine. Foarte puțini. Francezi cunosc, mai bine decât se știu ei dar francezii nu se uită la noi, se uită la americani. Noi am fost pentru francezi un fel de colonie lingvistică. Acum nu mai suntem pentru că toată lumea vorbește limba engleză.

Fiecare literatură are tipicul ei. Există literaturi care exportă – literatura franceză, engleză. Există literaturi care primesc – literatura română, italiană. Cele mai multe traduceri din această lume sunt în limba italiană. Italienii traduc enorm. Și sunt literaturi curea-de-transmisie precum literatura olandeză, elvețiană care nu prea au scriitori însă, prin acele spații geografice au trecut nenumărați scriitori, sau reprezentant refugii pe vremea Inchiziției. Voltaire dădea fuga pâna la Haga sau Amsterdam pentru a scăpa de teroare, Rousseau se ducea în Elveția. Literatura română este una care primește: tot Ardealul a fost pe model german, sudul și Moldova pe model francez și italian (asta chiar înainte de a avea carte scrisă). Să nu uităm de domnitori precum Petru Cercel care era italienist și care a făcut studii în Italia, Constantin Brâncoveanu care s-a inspirat din baroc. Am luat, am asimilat. Am avut șansa să fim la răscrucea drumurilor între Răsărit și Apus, am luat și de la unii și de la alții. Plămada aceasta culturală românească a fost extraordinar de primitoare și a primit tot ce o făcea să crească, inclusiv ingredientele răsăritene. Noi avem picanteriile acestea orientale pe care, de exemplu, francezii nu le au – aceștia nu au un cuvânt pentru mărar. Bucătăria boierească de la noi, dacă nu o distrugeau comuniștii era, în parte, luată de la francezi, de la italieni și, prin greci, de la orientali – era o combinație extraordinară. Există o carte de bucate scrisă de Kogălniceanu și de Negruzzi, apărută pe la 1850. Extraordinar de interesantă și scrisă într-o limbă minunată.

Am citit o carte splendindă –  O Istorie literară a Vinului”…

Da, cea a lui Răzvan Voncu. Este Redactor-Șef la România Literară. În Franța are Bernand Pivot una asemănătoare despre vinuri pe care eu am găsit-o în multe restaurante franțuzești.

Ce pregătește Uniunea Scriitorilor pentru anul centenarului – 2018?

Nimic special. Nu cred că artisticul, literarul trebuie legate într-un mod mecanic de istorie. Acesta este un eveniment istoric extrem de important pentru toată suflarea românească. Sigur că, în programele noastre, care sunt foarte multe, va veni vorba despre un asemenea lucru, mai ales dacă organizăm colocviul anual, la Alba-Iulia. Dar nu în mod special, pentru că literatura nu se raportează la istorie în felul acesta direct și mecanic. Numai pe vremea lui Ceaușescu se întâmpla așa și ieșea un dezastru – auzeai numai poezii patriotice pentru că era 23 august.

Ce planuri are Nicolae Manolescu în perioada următoare? Mai aveți cărți în lucru?

Am o ediție revizuită a Istoriei critice, cea mare de 2000 de pagini, pe care am promis editorului că o dau în aproximativ doi ani, la împlinirea a 80 de ani, acum am 78. Cred că o voi face puțin mai repede. Lucrez mai încet, nu mai am puterea de altădată, reiau pagină cu pagină, mai adaug, scot și mă obosește mult mai tare decât mă obosea înainte faptul că o scriam cu mâna mea pentru că nu aveam computer și la mașină de scris nu am scris niciodată. Încă mai am manuscrise de dat – fie de dat la o Bibliotecă fie de lăsat copiilor mei. Am început să scriu la computer când am plecat la Paris și trebuia să trimit două articole pe săptămână și nu aveam cum să le scriu de mână, nu avem pe cine să rog să mi le tasteze deoarece și soția avea slujbă. Am scris întotdeauna foarte citeț, frumos. Acum mă trezesc scriind urât, nu mai am răbdare să rotunjesc fiecare literă. Nu am avut semnătură niciodată, semnam numele întreg; acum l-am înjumătățit din lene.

În închiere vă rog să transmiteți un îndem la lectură!

În urmă cu 150 de ani, Heliade Rădulescu scria în zorii literaturii noastre moderne “Scriți, băieți, numa’ scriți!”. Eu vă transmit: “Citiți, copii, numa’ citiți!”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here