Colaborator al lui Frederik Bond pentru coloana sonoră a filmului The Necessary Death of Charlie Countryman, un proiect de suflet al actorului american Shia LaBeouf, Adrian Naidin este un muzician complet, experimental în jazz, inspirat în clasic, plin de forță și har în folclor.

Adrian Naidin a absolvit Liceul de Muzica “Sigismund Toduță”, la clasa prof. Gabriela Todor, care a avut un rol uriaș si decisiv în formarea lui ca violoncelist și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Secția Violoncel si Muzica de Camera. S-a perfecționat ulterior cu cel supranumit „Paganini al violoncelului”, Mischa Maisky. A debutat in 1998 ca artist instrumentist la Opera Maghiara din Cluj-Napoca. Intre 2000 si 2003 a colaborat cu Teatrul National București pentru muzică de teatru. Din 2001 este membru al Orchestrei Naționale Radio din București.

Cum vedeți condiția artistului în România anului 2017? Care sunt trăsăturile ce descriu poziția creatorului de frumos în societatea românească actuală?

În sfârșit artistul poate deveni periculos, într-o societate din ce în ce mai tentată să restrângă drepturile civile. Frica poate duce la auto-cenzură, iar un artist care gândește nu face decât să neliniștească orânduirea și să ridice spiritele. Inclusiv pe cele îngenuncheate economic. Dacă ar fi să mă refer și la problemele de sistem, aș aminti că orchestrele simfonice din statele europene, Germania, de pildă, sunt subvenționate. Nu sunt privite, așa cum s-a încercat la noi, din perspectiva rentabilității comerciale.

Orchestra Radio face săli pline dintotdeauna, doar că sunt patru concerte pe lună, iar instrumentiști sunt o sută. Sigur că managerul ar putea fi tentat să rentabilizeze costurile, dar aceasta este o viziune superficială, pentru că nimeni nu are voie, de fapt, să judece cultura în termeni de eficiență, să o înțeleagă ca pe o firmă particulară, care trebuie să aducă bani ca să-și justifice existența.

Cultura nu trebuie să aducă bani! Cei care câștigă și bani din asta primesc un dar de la Dumnezeu, însă asta este doar o întâmplare și nimeni nu ar trebui să o transforme în normă. Cultura nu aduce bani, ci stabilitatea și echilibrul de care o comunitate, un popor – dacă vreți – are nevoie. În măsura în care se găsesc soluții care să rezolve tensiunile apărute în raport cu comercialul, voi răspunde la întrebarea dvs spunând că artistul are o poziție ingrată, dar sensibil ameliorată față de ceea ce a fost până acum. Apariția instituțiilor care sprijină cultura a ameliorat mult situația lui. Să ne gândim că, în urmă cu niște sute de ani, trebuia să meargă în mâini și să spună snoave ca să primească protecția nobilului.

Care este sursa dumneavoastră de inspirație? De unde vă extrageți energiile necesare reprezentărilor grandioase pe care le susțineți

Sursa mea de inspirație, aducătoare, uneori de revelații, se află în profunzimea sufletului meu. Energiile uriașe vin din acumulări interioare, din trăiri de-o forță extraordinară, pe care, dacă reușesc să le aduc pe scenă și să le transmit celorlalți, este un mare câștig. Cel mai real raport este cel dintre mine și însumi. Acolo se întâmplă marile căderi sau marile urcușuri. Tensiunile care ies de acolo generează raportul dintre mine și ceilalți și, totodată, un anumit tip de muzică. Am două surse de inspirație, una cunoscută și una necunoscută. Despre cea cunoscută aș putea vorbi luni, iar despre cea necunoscută aș putea vorbi o viață. Tăcerea ar fi, în acest caz, cea mai bună poveste.

Credeți în potențialul de metamorfozarea muzicii dinspre ludic spre paideia? În ce măsură mimesis este un concept valabil atunci când ne gândim la sursa de inspirație?

Cred în mai mult de atât. Cred într-o meta-muzică. Simboliștii au fost cei care au observat hiatusurile dintre organele de simț, care nu “văd” totul, deși ne lasă această iluzie. Ca să ne jucăm puțin cu conceptele, cred în paideia, dar mai ales dincolo de ea, într-o meta-paideia. Cum poți ca, știind ceva, să ne-știi totul? Prin muzică se poate face asta foarte bine. Borges spunea că încearcă, în literatură, să descrie ca și cum nu ar înțelege prea bine despre ce vorbește. Pe mine unul chiar mă făcea să citesc de două-trei ori. Modesta și misterioasa complexitate sau modesta și misterioasa simplitate?

Paideia este un punct în care eu mă odihnesc, de exemplu. Cu ajutorul mimesisului, dacă doriți. Acest concept, pornit din educația grecească, poate fi o etapă de experimentare în muzică, însă temele transcend și merg mult mai departe. Unii filosofi spuneau că numai prin mimesis se poate face artă adevărată și da, și eu îmi pot lua seva din realitatea imediată. Ca să înțelegem știința și filosofia drept cadru pentru creația artistică, probabil că ar trebui să definim realitățile la care ne referim. Iar eu mă raportez preponderant la realitatea din mine, ceea ce uneori face ca celelalte realități să nu mai fie așa de sigure.

Cred în metamorfozarea muzicii înspre paideia și dincolo de ea, spre meta-muzică. Și, după ce voi face bine meta-muzică, voi încerca și o extraordinară anti-meta-muzică, numai de-al naibii, ca să distrug tot ce am făcut înainte. Este și acesta un exercițiu…

Poate fi considerat folclorul românesc stilizat ca fiind un element definitoriu pentru paradigma muzicală adoptată de domnia voastră?

Sunt un modernist, chiar dacă merg cu elemente vechi, de la folclor la muzica cultă clasică. Nu putem vorbi despre o paradigmă, asta ar însemna că m-am blocat într-un loc. Folclorul românesc este doar un motiv cu care eu mă joc, desigur, cu fascinație, cu dragoste și cu respect pentru inestimabila lui valoare. Ar fi o greșeală, însă, ca publicul să creadă că folosesc ca stil părți și elemente din folclorul românesc. Pentru mine folclorul este doar un motiv, nu o temă. Uneori e folclor, alteori e jazz.

E și o formă de respect să încerc să cunosc îndeaproape poporul din care mă trag și să aduc ce are el mai frumos pe scenă, în fața publicului meu. Mai mult decât stilul sau decât motivele – pe care, da, unii le confundă cu temele – pentru mine este important limbajul artistic. Cum să spun un lucru, cum cant un lucru. Nu sunt cantonat într-o paradigmă, ci probabil sunt cantonat într-un limbaj. Însă acest limbaj se articulează în ani de căutări și transformări personale. Este o tendință și o devenire.

Foto: Adrian Naidin / Raluca Puran
Foto: Adrian Naidin / Raluca Puran

Ce ne puteți spune despre varietatea culturală oferită de patrimoniul național în vederea muzei? Oferă folclorul românesc laitmotivele necesare unei diferențieri de cultura muzicală a alor popoare?

Vorbim despre un patrimoniu divers și complex. Există peste două mii de variante de Miorița, până la urmă. Numai Bartok a cules două mii se cântece românești și le-a introdus într-o colecție. Numai în românește avem nu-știu-câte cuvinte pentru o realitate așa simplă, cum ar fi potecă. Este o discuție amplă despre universalitatea culturii românești și similitudinile cu tot ce este vechi, precreștin. Există similarități, explorate artistic – de altfel -, între noi și sirieni, între noi și africani.

Polonezii cântă cu un anumit tip de noduri pe care le regăsim și în Maramureș. Nicu Covaci a găsit influențe vikinge în muzica tradițională, pe care apoi le-a introdus în muzica lui, Toba și fluierul sunt două instrumente care există la toate poparele vechi, înclusiv în cultura noastră. Se învață în facultăți că fluierul a fost descoperit în momentul în care cineva a observat o trestie fluierând în bătaia vântului. Mă rog, nu sunt așa sigur de asta.

Tobele, cele din piele de bivol, descoperite în Moldova de Nord, în Ardealul de nord, cu o sonoritate fantastică, tulburătoare, par să demonstreze că ritmul a apărut înaintea melodiei. Voi aminti și dansul, cu cele trei ritmicități existente și în cazul acestei zone, anume cea de război, de invocare a divinului și cea erotică.

Sigur, nu știu de ce noi nu am simțit nevoia să lăsăm o civilizație arhitectonică, însă diversitatea folclorului românesc este vastă și reprezintă o bogăție incredibilă încă vie, în comparație cu un Occident în care aceste lucruri s-au pierdut. Din dansul vechi german nu se mai păstrează aproape nimic, de pildă. Suntem un popor fascinant, foarte tradiționaliști și, totodată, foarte universali. Cel puțin în comparație cu grecii sau turcii, care ies mai greu din cadrele tradiționale.

Cum caracterizați apetența publicului din România pentru cultura muzicală de inspirație națională?

Necesară, vitală. Pentru orice popor, nu numai pentru al nostru. Nu mă interesează falsul naționalism și nici tendințele către izolare, precum nu mă interesează nici conversația foarte actuală despre felul în care interesele comerciale au alterat, poate, sensul generos al ideii de globalism. Este extraordinar, însă, să-ți iubești cultura și istoria, în contextul mai larg al celorlalte culturi. Iar dacă nu ai avut norocul să stai la umbra unui copac sădit de un strămoș, atunci fii tu strămoș!

Trăim într-o epocă a schimbării perpetue a cotidianului, când tehnologia și produsele culturale consumeriste sunt determinante pentru societatea revoluției informaționale. Mai posedă Clasicismul atributul transcendental în secolul vitezei?

Entuziasmul consumerist, strunit oarecum în anii de criză, a rămas același, suntem într-o societate plină de produse, în care sunt create nevoi noi, prin strategii de marketing. Secolul vitezei anulează orice tip de gândire clasică. Simțim altfel, avem alte energii, viața merge altfel. Probabil doar în muzică clasicismul își păstrează, nealterată, funcția. Am compus și eu două piese, în dulcele stil preclasic. Violoncelul, fiind un instrument care vine din muzica cultă, orice ar cânta, lasă impresia de sunet cultivat. Dar doar în aparență e clasic.

Pe de altă parte, este o capcană să demonizăm tehnologia, pentru că nu tehnologia a distrus sufletul uman. Corzile de argint sună mai bine, s-au făcut flauturi de aur cu proprietăți deosebite, un bisturiu laser este o minune contemporană. Avem nevoie de tehnologie. Este o falsă idée că tehnologia a distrus omul. Nouă mai bine ar fi să ne fie frică de noi și de lipsa bunătății din noi. Trebuie să ne menținem spiritual viu, apetența pentru frumos și posibilitatea de a iubi. Atât.

Foto: Adrian Naidin / Gabriela Alba
Foto: Adrian Naidin / Gabriela Alba

misiune declarată a dumneavoastră este intermedierea raportului dintre celest și teluric…

Toți suntem acolo, nu uitați. Între pământ și cer.

În ce manieră este artistul consumat de efortul creator?

Într-o manieră răvășitoare.

Dacă ar fi să realizăm o analiză a asperităților pe care un artist le înfruntă în drumul spre astre, ce disfuncționalități distingem?

În drumul meu către aștri, mă lovesc frecvent de meteoriți. Care, uneori, mă fac să-mi pierd portanța. Pe unii îi și numesc. Unul dintre ei, de pildă, se numea “toamna aurie”. Așa l-am botezat eu.

Cum percepeți cultura din România in genere? Care credeți că sunt principalele problematici cu care aceasta se confruntă?

Există probleme în cultură, și provocări în cultură. Problemele sunt în special de natură financiară, legate de felul în care este sprijinit sau finanțat actul cultural, iar acestea pornesc, probabil, de la realitatea profundă că niciodată nu ne-am respectat cultura pe cât ar fi trebuit. Pornind de la oamenii de rând și terminând cu cei chemați să ne conducă. Până la urmă, poți crede că Brâncoveanu a fost un primar de oraș mai mic sau, cine știe, poate chiar președintele unui club de fotbal.

Trebuie acordată o importanță deosebită culturii. Nu numai sportul ne face cinste și trebuie să înțelegem asta. Avem și sportivi excepționali, dar și oameni de cultură, pe care trebuia să-i exportăm altfel. În ceea ce privește provocările, trebuie să ne întrebăm cum să ajungem la universalitate prin propriile forțe. Sigur că este o problematică veche, dar noi încă suntem înainte de poartă. În alt punct, dar tot de partea cealaltă a porții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here