Daniel Cristea-Enache, autor, eseist, critic literar și istoric literar român contemporan, este conferențiar universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universității din București.

În luna noiembrie a acestui an și-a publicat cea mai recentă lucrare, în cadrul Târgului internațional de carte Gaudeamus, volumul de publicistică „Aproape liber”.

Avem plăcerea să discutăm cu domnia sa despre evoluția literaturii române și despre interesul tinerilor pentru literatură. Aflăm ce îl leagă de poezia lui Nichita Stănescu și în ce constă “pactul” pe care l-a încheiat cu Octavian Paler. De asemenea, ne vorbește despre impactul rețelelor de socializare în promovarea literaturii, în contextul în care pagina domniei sale – Literatura de azi – se bucură de un succes semnificativ în spațiul virtual.

15181449_1132305040210389_9110074446841096665_n

Domnule Daniel Cristea-Enache, în calitate de critic literar, cum caracterizați evoluția literaturii române contemporane?

Spre deosebire de alți critici și istorici literari, eu cred că în decembrie 1989 s-a schimbat semnificativ nu numai societatea românească, ci și structura socio-culturală. Aceasta a dus la o reformulare și o reconfigurare a literaturii înseși. Poezia scrisă în 2000, de pildă, este diferită de cea scrisă în 1950 fiindcă în cazul primeia libertatea de opinie și de expresie este totală, pe când la cea de-a doua (întâia, în ordine cronologică) propaganda și cenzura ideologică imprimau un anumit ton, o anume atmsoferă, o problematică și chiar un lexic. Valoarea estetică, depășind temporalitatea și istoricitatea, leagă într-un lanț de capodopere cele mai bune cărți ale celor două epoci – dar epocile ca atare rămân distincte; la fel, majoritatea operelor publicate în cuprinsul lor.

Evoluția literaturii române contemporane s-a făcut și se face, în ultimii douăzeci și cinci de ani, nu prin ucazuri și „indicații prețioase” de sus, ci printr-o dinamică internă, în funcție de un metabolism propriu.

Avem în acest moment scriitori valoroși care să ne reprezinte cu succes pe plan internațional?

Desigur. Unii au fost deja recunoscuți și omologați, critic și public, în alte spații culturale: Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Matei Vișniec, Filip Florian, Dan Lungu. Aceștia au fost intens traduși în ultimii ani. Avem mari scriitori români contemporani care ar putea să ne reprezinte la același nivel: să ne gândim la Ileana Mălăncioiu ori la Ion Mureșan, la Ioan Moldovan sau la Ioan Es. Pop, la Gabriel Chifu sau la Angela Marinescu. Literatura română s-a făcut tot mai mult și mai bine cunoscută pe plan internațional, în ultima decadă; sper ca procesul acesta să continue.

Care sunt principalele criterii prin intermediul cărora distingeți între literatura de calitate și cea de duzină? Aveți o anumită grilă de valori pe care o urmăriți în cadrul procesului de critică literară?

Criteriul principal este cel estetic, deși valorile implicate într-un text literar sunt mai multe și din sfere diferite. Valoarea etică, cea etnică, cea religioasă, cea psihologică, cea socială intră pe „dedesubtul” unei opere literare, atunci când aceasta este pregnantă artistic; și sunt atașate din exterior, parcă puse cu mâna, atunci când opera e lipsită de valoare estetică.

Ce vă atrage mai mult: critica sau istoria literară? Cum reuşiţi să le îmbinaţi?

Mă atrag amândouă, fiindcă le văd nu numai înrudite, ci literalmente inseparabile. De exemplu, nu poți scrie ca un critic literar „pur” nici măcar despre cel mai june debutant, fiindcă ești obligat să-l raportezi la o tradiție literară pre-existentă, pentru a-i cuantifica originalitatea. Or, o asemenea raportare presupune competențe de istoric literar. Invers, când scrii despre un autor din secolul 19 nu o faci în limbajul și în codul cultural din secolul 19, ci „pe limba” și în sistemul socio-cultural al epocii de care aparții (în cazul nostru, epoca post-comunistă, secolul 21). În consecință, istoricul literar abordând un autor de secol 19 conține în el, ca păpușile rusești, un critic literar din secolul 21.

Aveți o carte preferată? Care este scriitorul român pe care îl admirați în mod deosebit?

Sunt două: 11 elegii de Nichita Stănescu și Puntea (ultimele) de Marin Sorescu. Scriitorul român pe care îl admir la superlativ este o scriitoare: Ileana Mălăncioiu.

lyrica-magna-eseu-despre-poezia-lui-nichita-stanescu_1_fullsize

I-ați dedicat o carte-eseu poetului Nichita Stănescu. Ce vă leagă de poezia acestuia?

Poezia lui Nichita Stănescu este una dintre cele mai „înalte” experiențe critice. Probabil numai apropierea de miezul liricii eminesciene generează un vertij comparabil. Lyrica magna am reluat-o de curând, în mediul online, în revista Literatura de azi: în fiecare săptămână a apărut câte o secvență din carte. Reacția cititoarelor și cititorilor mi-a confirmat că Nichita Stănescu a rămas cel mai prețuit și mai iubit poet român postbelic. De el se leagă deja o adevărată mitologie. Ei bine, eu am încercat în eseul meu să trec dincolo de mitologie, spre o mare poezie.

Sunteți autor, eseist, critic literar și istoric literar. Aveți un număr considerabil de volume publicate și numeroase premii primite pentru activitatea desfășurată. Care este – pentru dumneavoastră – cea mai mare realizare până în acest moment?

Cea mai mare realizare nu e din aria succeselor de carieră profesională – deși, bineînțeles, fiecare dintre aceste succese m-a bucurat și m-a motivat. Realizarea supremă este familia mea, după ce mi-am pierdut și părinții naturali, și părinții adoptivi. Dacă ar fi să aleg între carieră și familie, n-aș avea nici o ezitare.

Cum vedeți rolul rețelelor de socializare în promovarea literaturii, în contextul în care pagina dumneavoastră, Literatura de azi se bucură de un număr semnificativ de urmăritori?

Noi înșine ne-am cunoscut prin Facebook și nu ne-am întâlnit deocamdată decât în spațiul virtual. Cu toate acestea, stăm de vorbă de parcă ne-am cunoaște de când lumea – iar când o să ne vedem „în real”, ne vom zâmbi ca doi vechi colegi. Aceasta înseamnă că felul în care ne reprezentăm relațiile și raporturile sociale s-a schimbat fundamental prin apariția și expansiunea Facebook. Literatura de azi, revista online cu acest nume și pagina de Facebook anterioară ei, ar merge pe creasta acestui val, al unui veritabil tsunami online. Cu zece ani în urmă, revista noastră n-ar fi putut exista.

Ce înseamnă Literatura de azi pentru dumneavoastră?

A fost, mai întâi, emisiunea de la postul TVR Cultural condus de Daniela Zeca (și desființat în septembrie 2012): o emisiune dedicată autorilor români, cu care făceam săptămânal o discuție televizată, în direct. A fost apoi volumul meu de dialoguri cu autori români publicat la Editura Polirom în 2013, după ce dialogurile fuseseră purtate, online, pe portalul LiterNet condus de Răzvan Penescu. În fine, din iulie 2013 încoace, este pagina de Facebook Literatura de azi, din care a crescut revista online cu același nume.

Cum credeți că ar putea fi stimulat interesul tinerilor pentru literatură?

Transformându-i, din receptori pasivi ai literaturii și ai celorlalte arte, în subiecți implicați, în instanțe active, în „actori” și „actanți” în minunata piesă a literaturii originale. Din păcate, programa este făcută în așa fel încât tinerii mai mult fug de literatură. Un singur exemplu: din Ion Barbu se fac, în clase relativ mici, cele mai abstracte și mai ermetice poeme, cele care au dat de furcă întregii noastre critici interbelice. Un elev de azi e obligat să înțeleagă ce n-au înțeles Vianu și Călinescu, Vladimir Streinu și alți critici literari! În asemenea condiții, vina pentru dezinteresul unor tineri față de poezia și literatura română nu ei o poartă.

Care credeți că sunt pașii pe care ar trebui să îi urmeze un scriitor tânăr pentru a se face remarcat?

Livius Ciocârlie a făcut o observație de mare finețe. Spunea că prea mulți autori români, azi, scriu în așa fel încât să fie traduși și să apară cu cărți în Franța. Motivațiile nu mai sunt așadar interioare, profunde, ci exterioare și circumstanțiale. Nu-l văd pe Dostoievski „aranjându-și” scrisul astfel încât să fie mai ușor tradus și publicat în altă limbă. Într-un anume sens, orice mare scriitor vorbește și scrie într-o limbă a sa, unică, inclasificabilă. Ceea ce îi doresc eu unui scriitor tânăr de azi e să viseze să fie un mare scriitor, nu unul tradus în viitorul sezon și uitat, mai apoi.

convorbiri-cu-daniel-cristea-enache_1_fullsize

Ați publicat volumul „Octavian Paler, Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache” și, de asemenea administrați, în cadrul unei rețele de socializare, o pagină dedicată marelui scriitor. Ce ne poate spune Daniel Cristea-Enache despre Octavian Paler?

Era un om retractil și timid, cu sensibilități și vulnerabilități pe care am învățat să le descopăr și să nu le bruschez. O carte de convorbiri nu se poate face decât dacă între cei doi interlocutori există un pact de încredere. Cartea cu Octavian Paler este „pactul” nostru. Mi se pare firesc să duc mai departe, în posteritatea scriitorului, memoria sa, indisociabil legată de cărțile majore pe care le-a scris.

15135888_1129917627115797_1384520704997749612_n

Ce ne puteți spune despre cel mai recent volum, Aproape liber, lansat în cadrul Târgului internațional de carte Gaudeamus?

Lansarea a fost foarte frumoasă, iar cuvintele spuse despre cartea mea și autorul ei de către personalități de calibrul lui Grigore Arsene, Markó Béla, Alex. Ștefănescu și Aurel Vainer au fost generoase. Mai în glumă, mai în serios, eu am mulțumit societății românești de azi; ea mi-a oferit, timp de șapte ani, materialul tabletelor publistice cuprinse în Aproape liber. Dacă eram, să spunem, într-o țară nordică sau în Elveția, am mai fi putut face publicistică? Despre ce, pe ce subiecte? De la Arghezi la Cosașu, literatura română numără mari publiciști fiindcă realitatea și realitățile autohtone sunt un material inepuizabil pentru observația și notația publicistică.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here