Cum vedeți rolul presei în societatea românească de secol XXI? Cât de consolidată este poziția acestei a patra puteri informale?

Cred că „presa, e a patra putere în stat” e o definiție a unei alte meserii, din alte vremuri. Presa nu mai e a patra putere în stat. E O putere. În funcție de contexte, de perioade, de subiecte, această putere e mai mică sau mai mare. În ultima vreme, în România, tinde să fie tot mai mică. Imaginea meseriei în ochii celor din interiorul, dar mai ales din exteriorul ei e una foarte, foarte sumbră. Am ajuns să avem oarecum același statut ca și politicienii. Poate pare o afirmație exagerată, dar dacă sunteți atenți când mergeți la o piață, când stați la cozi, în autobuz – acolo puteți lua pulsul adevărat.

Ei bine, în aceste contexte, oamenii se referă la jurnaliști cam ca la politicieni: „toți o apă și-un pământ”, „mincinoși”, „doar circul e de ei”. E o consecință a tabloidizării, a senzaționalizării, a nevoii legitime de a avea, mai presus de orice, conținut jurnalistic vandabil. În cea mai mare parte a timpului, noi, jurnaliștii, trăim în bula propriului Facebook, în care vedem oameni interesați de știri, oameni care apreciază jurnalismul de calitate, oameni care ne urmăresc munca. Din când în când, mai sunt momente precum Colectiv, când suntem zdruncinați cu toții – și presa, și publicul – și ne ținem din nou de mână și ne recunoaștem sincer importanța reciprocă în societate.

Încă ceva: dacă ieșim din jurnalismul românesc, vedem că, în mare, unele dintre aceste probleme se regăsesc peste tot. Dacă presa ar mai fi a patra putere în statul american, cum vă explicați alegerea lui Trump?

În ce manieră credeți că jurnalismul a fost influențat de revoluția informațională? Cum a fost redimensionată relația dintre public și presă odată cu noua paradigmă a diseminării informației?

Doar de când o practic eu – și sunt doar vreo opt ani -, meseria asta s-a schimbat de nenumărate ori. Nu doar în România, ci ea, în general. Există iluzia, din păcate, că, dacă înveți tehnici de jurnalism online, de new media, dacă integrezi conținut și pe Facebook și înveți și niscaiva SEO, te-ai adaptat. Nu e așa. Noi încă nu înțelegem de ce au nevoie oamenii. Pentru că informații primesc și de pe Facebook-ul sau Twitter-ul lor. Încă trebuie să ne dăm seama care e locul nostru în noua paradigmă a comunicării, în această nouă revoluție informațională. Nu știu care e răspunsul, o iau din aproape în aproape. Dar, până nu ne vom apropia de el, nu ne vom regăsi relevanța de altădată.

O mare problema o are și educația jurnalistică. În vremea în care eram eu la Facultatea de Jurnalism, puteam să număr pe degete oamenii care-mi predau cum se practică această meserie și care chiar o practicau, la rândul lor, și nu ne dădeau exemple de pe vremea Scânteii Tineretului. Am fost anul trecut, în timpul unei burse, la Walter Cronkite School of Journalism, de la Arizona State University. Laboratoarele lor aveau tehnică mai bună decât am văzut în orice redacție din România în care am lucrat eu. Aveau oameni al căror unic interes era să îi țină pe potențialii comunicatori mereu la curent cu noile tehnologii. E un start profesional pe care tinerii comunicatori din România nu-l vor avea în viitorul apropiat.

Cât de relevantă este libertatea presei pentru un stat democratic? Este libertatea presei un barometru veridic pentru statul de drept?

Absolut. Iar prin „libertatea presei” trebuie să înțelegem libertatea de expresie, libertatea de a practica această meserie – dificilă, dar, în același timp, minunată – fără imixtiuni din mediul politic, libertatea de a separa managementul de editorial în media, de a nu păzi interesul patronului, dacă acel interes e altul de a nu-l face să piardă mai mulți bani decât e el dispus să piardă.

Cum vedeți relația politicianului român cu presa? Cât de deschiși sunt actorii politici în discuțiile cu organele de presă?

Politicianul român are aceeași atitudine pe care politicianul a avut-o dintotdeauna față de presă: reticență, dispreț, respect de nevoie, uneori simpatie de conjunctură. Doar dozele și felul în care aceste atitudini se amestecă și se manifestă diferă de la politician la politician, de la jurnalist la jurnalist. Oamenii politici au fost întotdeauna deschiși să discute atât cât au vrut sau au fost nevoiți să discute cu presa. Ceea ce e cu adevărat problematic în România e cât de mult s-a schimbat relația jurnalistului cu politicianul, nu invers. Deschideți televizorul, accesați un ziar online – e plin de exemple de servilism grețos, de oameni care s-au rupt de mult timp de jurnalism, de impostori care pozează în jurnaliști și care nu fac decât să încerce să „servească” un anumit interes politic.

Ce părere aveți despre jurnalismul investigativ? Discutăm despre un anumit grad de plus valoare adus domeniului?

A întreba „ce părere aveți despre jurnalismul investigativ” e la fel ca a întreba dacă e bine să fii un om sănătos, înstărit, inteligent și iubit. Cu alte cuvinte, împlinit. Jurnalismul de investigație împlinește jurnalismul. Și, cred eu, e marea șansă a meseriei de a dovedi că nu a devenit irelevantă. Breaking News-uri, comentarii, știri, chiar și analize găsești pe toate blogurile și vlogurile, pe Facebook, pe Twitter. Dar n-o să faci o anchetă într-o postare de Facebook, indiferent cât de multe like-uri și share-uri ai.

Cum caracterizați ofensiva regimului Erdoğan împotriva jurnaliștilor, ca parte integrată a strategiei de demantelare a opoziției din Turcia?

Foarte eficientă. Aceasta ar fi, din păcate, caracterizarea mea. Dar trebuie să-mi recunosc lipsa de obiectivitate când vine vorba de acest subiect. Pe de-o parte, pentru că am o reacție automat emoțională și subiectivă când văd orice încercare de a reduce presa la tăcere. În al doilea rând, am urmărit îndeaproape ce s-a întâmplat în Turcia, pentru că unul dintre numeroșii jurnaliști vizați de epurările lui Erdogan mi-e amic. E un jurnalist bun, tânăr, a cărui disperare în fața a ceea ce i s-a întâmplat lui, în fața a ceea ce a văzut în redacția lui m-a revoltat.

Cât de agravantă este manipularea din spatele reportajelor contrafăcute de tipul proximului exemplu oferit de Sky News?

Subiectul story-urilor contrafăcute din presa britanică e unul la care am muncit foarte mult, înainte de toată povestea cu Sky News. Nu știu câți dintre cititorii dumneavoastră își amintesc de campania mediatică din tabloidele britanice privind „invazia” muncitorilor români și bulgari, odată cu deschiderea completă a pieței muncii. Am muncit luni de zile, împreună cu un jurnalist britanic, Jon Danzig, la o anchetă privind unul dintre cele mai populare materiale despre așa-numita invazie.

Întâi, a fost o anchetă jurnalistică, în care am demontat, rând cu rând, materialul britanicilor (articolul apăruse în Daily Mail). Și, ca o paranteză, trebuie să spun că e extrem de trist și de frustrant pentru un jurnalist să trebuiască să demonteze munca altor jurnaliști. După ancheta jurnalistică, a venit un val de plângeri și, ulterior, o investigație la acum defunctul Press Complaints Commission, din UK. În cele din urmă, ni s-a dat dreptate, dar răul fusese deja făcut. Ce e și mai trist e că nu cred că cel mai mult a cântărit în această campanie mincinoasă agenda politică, anti-imigraționistă a Daily Mail. A fost mult jurnalist extrem de leneș și de dornic de gâdilat niște spaime din rândul cititorilor.

Dacă ar fi să realizăm o radiografie a jurnalismului românesc, ce direcții putem distinge în prezent?

Îmi e greu să răspund, pentru că sunt conștientă că și eu trăiesc într-o bulă a acestui jurnalism. Îi urmăresc, tot mai des, doar pe jurnaliștii pe care îi respect. Când sunt pe teren, îmi văd de treaba mea, vorbesc cu aceiași colegi din alte redacții pe care-i știu dintotdeauna. Iar telespectatorii și sursele cu care interacționez de regulă mă plac sau mă respectă, apreciază redacția din care fac parte sau măcar recunosc relevanța muncii noastre. Când se mai sparge, însă, această bulă, văd că suntem tot mai departe de public – fie pentru că nu ne place ce vrea să-i dăm, fie pentru că nu înțelegem sau, uneori, pentru că el nu ne place pe noi -; suntem, în același timp, tot mai apatici și resemnați și tot mai frustrați că lucrurile nu sunt așa cum au fost acum câțiva ani sau cum am sperat că vor fi când am intrat în această profesie.

Ritualul creator e dat de agitația de zi cu zi, de scrisul unui articol mereu cu ochii la ceas, de golul pe care îl simți în stomac când îți dai seama că trebuia să fi terminat deja, de nervii pe care îi ai când realizezi că iar s-a făcut seară și n-ai apucat să mănânci de când ai plecat de acasă. Și mai e și senzația, odată ce ai trimis articolul la editare/paginare/publicare, că, dacă ai fi avut mai mult timp, ar fi ieșit și mai bun. Acesta e ritualul de zi cu zi al nostru, al jurnaliștilor. E parte din farmecul meseriei, ne place să ne plângem mereu că nu e timp.

Revenind la prima parte a întrebării, desigur că zilele diferă, dar iată un șablon pe care lucrez: trezirea pe la 8, îmi fac un smoothie consistent (spuneam de riscul de a nu avea timp de mâncat restul zilei, da?), deseori și un fresh pe care îl iau cu mine la redacție. Urmează o revistă a presei din aplicațiile de pe telefon, mai discutăm pe grupul de Facebook al echipei mele despre diverse subiecte și, cât beau cafeaua și mă pregătesc de plecare, îmi pun un audiobook. Audiobooks sunt micul meu viciu. Ascult dimineața, în mașină, când trebăluiesc prin casă – mi se pare că păcălesc ziua, care are, brusc, mai multe ore, odată ce elimin din timpii morți. Dacă nu am filmări de dimineață, de cele mai multe ori, ajung la redacție pe la 11.

Prima parte a zilei de muncă e tot de revista presei, pe urmă încep să scriu, să fac premontajul. Jurnalul de seară al Digi24 începe la 20.00 și, de obicei, tot atunci începe relaxarea (chiar și când apar în direct, în timpul emisiunii, pentru că tot trebuie să fi terminat ce aveam de făcut până atunci). Emisiunea se termină la 22.00. Următoarele ore le petrec cu soțul meu – uneori, ne vedem cu prietenii noștri, cei mai mulți dintre ei locuiesc lângă noi, deci berile scurte, nocturne, din timpul săptămânii, nu sunt chiar imposibile; alteori, ne uităm la emisiunile sau serialele noastre sau trebăluim prin casă, fiecare cu audiobook-ul lui.

Care sunt sfaturile pe care le-ați acorda unul tânăr ce dorește să pornească pe drumul pe care domnia voastră îl urmează?

Am predat, un semestru, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București. Am avut o grupă de studenți de anul I. Copii, deci, care încă nu știau ce voiau să facă sau cum să ajungă acolo unde voiau să ajungă. Singurul meu scop, pe parcursul acelui semestru, a fost să le arăt meseria aceasta cu bune și rele (și chiar sunt și, și). Și asta le poți arăta mai ales când îi duci într-o redacție, unde să stea mai mult de o oră.

Nu avem o meserie ușoară. E un job care cere foarte mult de la tine, ca om, care îți ia mult din viață. Din acest motiv, le-am spus și studenților, cred că, dacă nu ești sigur că vrei să-l faci, poți să te uiți și în altă parte. Poate nu vei avea mai mult timp liber, dar probabil vei avea mai mulți bani și vei fi mai relaxat. Pe scurt, sfatul e așa: întreabă-te de ce vrei să faci asta, întreabă-te cât ești dispus să investești din tine în asta și, înainte să-ți răspunzi, bate la niște uși și roagă o redacție să te lase să faci un internship. Dacă ultima variantă nu e fezabilă, caută un jurnalist-doi care-ți plac și convinge-i să te scoată la o cafea la care să-i bombardezi cu întrebări.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here