Unul dintre lucrurile care nu s-au schimbat mai deloc după 1989 este atitudinea statului față de proprii cetățeni. Ne place sau nu să credem, aici ne asemănăm mai mult cu Rusia decât cu orice alt stat din NATO sau UE. Un lucru ce poate fi privit ca ciudat, chiar paradoxal, pentru că suntem îndemnați de cei aflați la guvernare, indiferent de epocă, să respectăm tocmai acele entități care, la adăpostul unor platitudini preluate de retorica politică internațională, ne tratează pe toți ca potențiali nesimțiți, evazioniști sau chiar trădători.

Voi da exemple. În fiecare zi a săptămânii, marile intersecții ale capitalei sunt paralizate de șoferi grăbiți, nervoși, de o lipsa unei infrastructuri corespunzătoare întru fluidizarea traficului rutier, dar și de absența sau insuficiența unor agenți de poliție la fața locului. Nu sunt adeptul conceptului că “mai mult încurcă”. Simpla lor prezență va împiedica bivolii de la volan să forțeze logica și fizica bulevardului. În schimb, noaptea sau la sfârșit de săptămână, pitiți după stâlpii sau pomii de la marginea drumului, găsești nenumărate echipaje cu aparatele radar pornite (uneori sub forma unor pistoale îndreptate spre autoturismele nefericiților), asemeni unor haiduci din vremuri cântate de regimul comunist. Te vor opri de cele mai multe ori cu satisfacția în ochi, de genul “Te-am prins, fraiere!” sau “Usain, recordurile se bat la Olimpiadă, nu pe Pache Protopopescu!”.

Mai mult, cu ocazia unor evenimente naționale ce presupun deplasarea unui mare număr de conaționali dintr-un loc în altul, domnii și doamnele inspectori precum Georgian Drăgan, Bogdan Ghebauer (un personaj ce îl bătea pe Sergiu Nicolăescu într-un lagăr nazist) sau Claudia Burada se întrec și se înghesuie să ajungă în fața camerelor televiziunilor pentru a raporta pocnind din călcâie satisfăcuți (cui???) zecile de mii de amenzi emise de agenții colegi. Este o concurență teribilă pentru a scrie cât mai multe procese verbale, ce amintește cumva de planurile cincinale din vremurile părinților noștri. Dacă aș avea informații din interior, nu aș fi foarte surprins să constat că numărul de amenzi este un criteriu de evaluare a performanței profesionale a apărătorilor legii. Dar dacă protejarea cetățenilor înseamnă să amendezi cât mai mulți dintre ei și să îi ameninți pe ceilalți că pot păți la fel dacă nu sunt cuminți, atunci instituția respectivă se găsește în situația în care este guvernată de o idee inspirată din regimuri dictatoriale.

O altă instituție a statului care ar trebui să aibă un rol cheie în viețile noastre (și are!!!) este Agenția Națională de Administrare Fiscală. Din păcate, vorbim în acest moment în România de un organism cu o reputație lamentabilă care, din dorințe similare ca structură cu cele ale colegilor din poliție, se pune în postura unui jandarm cu vocație de judecător și preot, în același timp. Care în loc să caute să implementeze o modalitate prin care oamenii să își plătească impozitele și taxele într-o maniera măcar inteligentă și foarte puțin cronofagă (lunar, din salariu, de exemplu, precum CAS-ul, sau la fiecare factură, din software, ca la TVA), se gândesc la întocmirea unor liste ale rușinii, ce conțin datele unor oameni care au restanțe în proporție foarte mare tocmai din cauza incompetenței și corupției celor care întocmesc lista. Sau a foștilor colegi. Nu au deloc în cap conceptul de armistițiu fiscal, nu au reușit în 20 de ani să construiască un model funcțional de plată online, au condiționat eliberarea de certificate fiscale de plata unor taxe ce nu au legătură cu bunul valorificabil, nu fac absolut nimic pentru a elimina penibilele cozi din primele trei luni ale anului și nu dețin nici măcar capacitatea de a se distanța de Blejnar prin minime eforturi de PR. Pe scurt, niște incompetenți vorace asemeni zapciilor, recuperatori din buzunarele noastre.
Merg spre Ministerul Public, o altă instituție care își face bilanțul cu termeni precum celule, arestări, condamnări, gratii sau șobolani și pet-uri. Toți suntem conștienți de efectele corupției în societate și nimeni nu ar trebui să conteste rolul de vidanjor societal al parchetelor. Întrebarea mea este: de ce pedepsim înainte de a avertiza? De ce pedepsim fără să oferim șansa unei autoredresări, mai ales în cazul unor prejudicii cuantificabile? De ce e mai importantă expunerea faptelor decât anularea (cu eventuale beneficii) a efectelor lor? Suntem foarte aproape de a ne găsi în următoarea paradigmă: fiecare cetățean al statului pierde un leu din cauza corupției și mai plătește un leu ca să aibe niște instituții care să lupte împotriva corupției. Poate e o cale de urmat, nu știu. Dar la final, fiecare dintre noi are doi lei lipsă din bugetul personal.

Ați discutat vreodată cu vreun procuror? Veți descoperi de cele mai multe ori un tip însetat de sânge, cu ochii injectați de ură, pe care îl veți numi instantaneu Adolf sau Joseph (nu neapărat de la Goebbels), convins că lumea e compusă doar din infractori neprinși.

Și întreb iar: este statul român mai performant? Aveți impresia că infrastructura se îmbunătățește? Dincolo de faptul că tinerii nu mai au deloc gândire abstractă, credeți că educația merge în direcția potrivită? Că în spitalele din România lucrurile sunt ca în altar? Pioase, într-o ordine incontestabilă?
Un stat care își pedepsește zilnic cetățenii, poate și premeditat dar, de cele mai multe ori, din incompetență, este un cadru în care e impropriu să vorbești despre libertate, democrație sau valori. Este absurd, periculos și îngrozitor să trăim într-o țară în care modelele de urmat sunt DNA sau SRI. Pentru că de aici până la înfășurarea creierului în sârmă ghimpată nu mai este decât un pas.

Editorial apărut pe blogul In Varo Veritas

Fara comentarii

Lasa raspuns