Articol apărut pe Adevărul.ro

În aproape oricare altă țară din lume, afirmația că educația este o prioritate guvernamentală permanentă ar trece drept o banalitate crasă. La noi, se construiesc strategii electorale și programe de comunicare politică, în jurul acestei teme. Faptul că acest subiect este unul de campanie – care, cu alte cuvinte, suscită dezbateri – indică fără greș că, din păcate, în România, educația este foarte departe de a fi o prioritate. Constatarea este întărită de cifre: procentul din PIB alocat învățământului și cercetării este nu numai cel mai mic din UE, ci cu mult în urma unor state care nu sunt considerate a fi făcând parte din lumea civilizată.

Din cauză că nu a fost și nu este o prioritate, sistemul de învățământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme, care îl fac să nu mai fie un factor de progres social și nici un mijloc de afirmare și selecție individuală a valorilor. Aceste probleme structurale sunt, în ordinea importanței lor sociale, următoarele:

  1. Subfinanțarea;
  2. Hemoragia creierelor;
  3. Absența oricărei planificări a învățământului;
  4. Politizarea întregii structuri administrative.

Să le examinăm pe rând.

  1. Subfinanțarea

Modul eronat în care a fost gândită reforma sistemului economic, începând din 1990, a impus amputări ale bugetării tuturor domeniilor economice și sociale. Dintre ele, însă, învățământul și sănătatea au fost cele mai afectate, în comparație cu sistemul de forță al statului (armata, poliția și serviciile de informații), cu justiția și administrația publică.

A fost, fără îndoială, o decizie nu numai greșită, ci de-a dreptul ticăloasă a factorului politic (într-o remarcabilă, pentru că rară, unanimitate): spre a-și menține privilegiile și a putea devaliza în liniște economia națională, sistemul a trebuit: a) să ofere cetățeanului ceva în schimb, cum ar fi aderarea la NATO și UE (de unde necesitatea de a susține, cât de cât, armata), b) să mențină la cel mai înalt nivel de funcționare posibil instituțiile de forță ale statului (serviciile de informații, în primul rând), c) să mențină în funcțiune administrația publică, spre a putea finanța la negru aparatul politic, și d) să adoarmă vigilența justiției, creând magistraților un statut privilegiat, în comparație cu ceilalți bugetari din învățământ sau sănătate.

Subfinanțarea învățământului și cercetării s-a agravat, an de an, până în punctul în care nici măcar o dublare bruscă a procentului din PIB alocat domeniului nu ar aduce nici o îmbunătățire perceptibilă a situației.

La aceasta s-au adăugat două circumstanțe agravante: populismul care a blocat generalizarea taxelor în învățământul universitar și înființarea pe bandă rulantă de instituții de învățământ superior de stat.

Coroborate, toate acestea au generat o scădere dramatică a calității actului de învățământ, a cărei cauză este, în primul rând, scăderea calității materialului uman. De la educatori la profesorii universitari, în sistem nu mai intră, de cel puțin 20 de ani încoace, decât cei realmente pasionați (care sunt foarte puțini) sau prea slabi pentru a-și găsi alt loc de muncă. Mai mult: practic, nici un profesor, de niciun grad, mai tânăr de 45-50 de ani nu poate trăi exclusiv din salariul de profesor. Aceasta produce turbulențe de tot felul, de la corupție la dezinteresul pentru actul didactic.

Subfinanțarea are consecințe dramatice și pe alte planuri. Imposibilitatea de a asigura un cadru material decent pentru activitățile practice – de la cele mai simple, din grădinițe, la laboratoarele de cercetare universitară – face ca învățământul românesc să fie în continuare excesiv teoretic: el furnizează, la toate nivelurile, absolvenți nepregătiți pentru piața muncii. Școlile profesionale și fostele licee industriale au dispărut cu totul, fapt care are consecințe evidente pe piața muncii și, în curând, se va repercuta și asupra economiei și investițiilor: există deja semnale că investitorii străini de calibru au mari probleme în a mai recruta forță de muncă înalt calificată, motiv pentru care unii se reorientează spre alte țări.

Subfinanțarea este dublată, în plan social, de o declasare a profesorului, care, când nu e tratată cu totală indiferență de decidenți, este întreținută iresponsabil de către autoritățile statului, începând chiar cu Președintele. Învățământul, chiar dacă a evoluat mult de la faza ilustrată de Domnul Vucea (brutalul învățător din proza lui Delavrancea), nu poate fi exercitat în absența autorității. Profesorul român, lipsit deja, într-o anumită măsură, de autoritatea pe care i-o conferă pregătirea – deoarece, cum am spus, în învățământ nu mai intră de mult cadre cu adevărat competente –, este lipsit și de autoritatea socială, prin atacurile de imagine permanente la care este supus și prin devalorizarea cauzată de salariile de mizerie. Statul a permis și chiar a încurajat răsturnarea perspectivei de valori firești în actul didactic, permițând părinților să determine schimbări și evoluții interne ale sistemului de învățământ, ceea ce e de-a dreptul sinucigaș.

În fine, subfinanțarea este agravată și de necorelarea resurselor naționale cu cele locale. În pofida propagandei interesate, implicarea crescută a autorităților locale în viața școlii nu este un progres, ci un regres considerabil față de reformele care, sub conducerea lui Spiru Haret, au dat învățământului românesc structura și înfățișarea pe care a avut-o până la noua Lege a învățământului, redactată fără dezbatere publică sau parlamentară, în mandatul lui Daniel Funeriu. Învățământul nu este o chestiune de interes local în nici un stat civilizat, iar actuala struțocămilă administrativă (în care unitățile de învățământ preuniversitar ascultă de două autorități, Ministerului Educației și primării) permite necorelarea resurselor. Rezultatul: acolo unde, din întâmplare, factorul local are ceva mai multă responsablitate, școala merge, cât de cât. Acolo unde nu există responsabilitate din partea primăriei, școala e la pământ. Dar în general, cu foarte puține excepții, transferul cheltuielilor de întreținere a școlilor către autoritățile locale a avut un singur scop: devalizarea mai simplă și mai rapidă a resurselor materiale, prin toate mijloacele cunoscute și în alte domenii.

Vreau, prin urmare, să atrag atenția că subfinanțarea nu este numai rezultatul diminuării activității economice sau al scăderii productivității. Ci și al risipei, hoției și dezorganizării. Cu un mic efort din partea organelor abilitate, se pot recâștiga fonduri care, altminteri, intră în conturi și buzunare private. Dacă nu se va face acest efort, subfinanțarea va duce învățământul românesc către extincție. Nu va mai rămâne decât o formă fără fond, care produce diplome fără acoperire, nu forță de muncă.

  1. Hemoragia creierelor

Nu este un secret pentru nimeni că România face, din 1990 încoace, obiectul unor operațiuni organizate de furt al creierelor, care, deși sunt derulate de instituții private, se bucură de sprijinul tacit al organelor unor state partenere (până la nivelul ambasadelor din România). Ar însemna să dăm dovadă de autism dacă am crede că putem opri furtul creierelor din România. Și state mult mai dezvoltate, cum sunt Franța, Marea Britanie sau Germania, fac – la altă scară – obiectul acestui fenomen, atât din partea SUA, cât și din partea unor state emergente (în primul rând China).

Ce trebuie, însă, să facem și nu facem absolut deloc, este: a) să reducem dimensiunile acestei hemoragii a creierelor, și b) să încercăm ca măcar o parte din profituri să ne revină nouă și le investim tot în învățământ.

Se poate diminua fluxul de creiere calificate care pleacă din România? Fără îndoială că da. Când spun asta, nu mă gândesc numai la viziunea utopică a unei Românii ideale, din care nimeni nu mai vrea să plece, pentru că nicăieri altundeva nu e mai bine. Aceasta nu se va întâmpla prea curând. Însă una dintre cauzele dimensiunilor uriașe pe care le are hemoragia creierelor, la noi, nu este situația României. Ci indiferența autorităților față de acest fenomen, care nu numai că nu este împiedicat, este chiar încurajat să se manifeste. Dau numai câteva exemple la îndemână. În timp ce, pe de-o parte, universitățile românești fac obiectul unei permanente denigrări în mass-media, pornind adesea chiar de la șeful statului, târgurile universităților străine în România sunt organizate fără nici o restricție, ba chiar cu sprijinul autorităților. Dacă aceste activități, care sunt în mod direct activități de brain drain, ar fi supra-impozitate (ca produsele de lux sau jocurile de noroc), impactul lor ar scădea. Dacă publicitatea pentru asemenea activități de recrutare de creiere ar fi supra-impozitată, ecoul ei public ar dispărea.

La fel se poate proceda și cu firmele care organizează, aparent, excursii de muncă în străinătate. Cea mai mare parte din studenții sau absolvenții care apelează la ele nu se mai întorc în țară. Dizolvarea acestui sistem, prin supra-impozitare, ar împuțina căile prin care creierele românești pleacă din țară. Să nu mi se spună că trăim într-o democrație și nu putem supra-impozita aceste activități. Democrația permite și chiar recomandă descurajarea, prin metode fiscale legitime, a activităților dăunătoare (a se vedea, de exemplu, supra-impozitarea tutunului).

Tot prin metode legale și legitime putem reduce numărul absolvenților de liceu și de facultate, al asistenților și cercetătorilor care pleacă din România, după ce statul român a investit în formarea lor. Se cunosc, de pildă, canalele prin care universitățile străine recrutează absolvenți de liceu de vârf din România. Ele monitorizează olimpiadele școlare pe materii, după care fac oferte celor care, câștigând pe plan național, obțin rezultate și la olimpiadele internaționale. Or, olimpiadele internaționale sunt organizate pe baze consensuale. La ele nu pot participa decât câștigătorii celor naționale. Dar aceste olimpiade naționale sunt organizate de către Ministerul Educației. Acesta poate impune un contract de participare fiecărui elev, conform căruia finaliștii fazei naționale se obligă să studieze în țară. Cine nu semnează contractul, nu poate participa la faza națională. Cine vrea să studieze, apoi, în străinătate, plătește o despăgubire. O asemenea măsură, perfect democratică ar limita într-o măsură considerabilă furtul absolvenților de liceu de vârf. Iar banii obținuți din despăgubiri – pe care e cert că le-ar plăti universitățile străine interesate – ar putea fi reinvestiți în învățământ, compensând, astfel, în parte pierderile provocate de plecarea unor tineri în care statul român a investit.

La fel se poate proceda și cu absolvenții de facultate, masteranzii și doctoranzii. Universitățile, firmele și institutele străine nu recrutează decât oameni care lucrează deja în diverse programe de cercetare, care fie sunt organizate de statul român, fie sunt găzduite de instituții ale statului român. Este obligatoriu ca statul să impună participanților la aceste proiecte o clauză de reziliere, care să stipuleze obligația absolventului/ masterandului/ doctorandului/ cadrului didactic tânăr de a lucra minimum 10 ani în învățământul românesc, sau plata unei compensații. Și această măsură ar permite reducerea fluxului de inteligență calificată, iar sumele obținute din clauza de reziliere ar putea fi reinvestite în învățământ.

Sunt, însă, gata să pariez absolut toate bunurile mele pământești că o asemenea politică, deși perfect legitimă, transparentă și necesară societății, nu va fi pusă în practică în România, în următorii 30 de ani.

  1. Absența planificării

În orice țară din lume, cifrele de școlarizare, de la grădiniță și până la doctorat, sunt stabilite în funcție de două criterii: a) criteriul demografic (care indică evoluția populației școlare), și b) piața forței de muncă. În România de până în 1989, această planificare era cât se poate de riguroasă și de bine fundamentată științific. După 1990, am asistat la o relaxare care, extinsă an de an, a dus la completa desprindere a cifrelor de școlarizare de demografie și, respectiv, de piața muncii.

În ambele sensuri, disfuncționalitatea este gravă. Ignorarea scăderii natalității și a creșterii emigrației a dus la menținerea unor școli neviabile, din cauza numărului de elevi tot mai redus. Înființarea necontrolată de universități și facultăți, în bazine demografice endemice, a generat scăderea competitivității și a permis (vezi scandalul doctoratelor sau cel al cărților „scrise” de deținuți) fraudarea în masă a criteriilor academice. Ignorarea completă a pieței muncii a produs un sistem de învățământ incapabil să furnizeze, să zicem, instalatori și electricieni, dar care „formează” pe bandă rulantă economiști și avocați, actori și analiști politici, traducători și sociologi, etnologi și antropologi, adică șomeri.

Rostogolindu-se asemeni bulgărelui de nea, problema demografică a produs și alte consecințe, din ce în ce mai grave. Multe școli din mediul rural chiar s-au închis de la sine, din lipsă de elevi, în special în zona de munte. Nepregătite, autoritățile locale și centrale nu au luat nici un fel de măsură compensatorie pentru puținii copii rămași fără școală. Aceștia fie sunt obligați să parcurgă distanțe imense până la școală, fie (cazul cel mai frecvent) au abandonat. Nu există, la ora actuală, nici un fel de proiecție reală asupra viitorului a cca 30% din școlile din mediul rural, afectate de împuținarea elevilor. Lăsate la mâna autorităților locale, aceste școli nu se pot comasa sau reloca, astfel încât copiii să parcurgă distanțe cât mai scurte, iar școala să aibă un viitor. Guvernele succesive au preferat să arunce banii pe fereastră, investind (vezi cele două programe, ale lui Năstase și Udrea, vizând construcția de săli de sport) în școli fără viitor, în loc să investească în concentrarea și relocarea lor în bazine demografice sustenabile.

Consecințe la fel de dramatice produce și necorelarea cu piața muncii. La ora actuală, una dintre piedicile  de care se lovesc investițiile străine în România este forța de muncă. În numai 25 de ani, am reușit să prăbușim tocmai atuul economic principal cu care am ieșit din comunism: forța de muncă de înaltă calificare. Este suficient să urmărești cum se construiește în România sau cum se fac șoselele, pentru a înțelege dimensiunile dramatice ale problemei. Nimeni nu indică, de pildă, între cauzele eșecului programului de autostrăzi, absența personalului calificat, de la maiștri la ingineri.

În contra-partidă, inflația administrației nu este consecința unei necesități, ci a presiunii pe care o exercită asupra pieței muncii cohortele de absolvenți de instituții de învățământ superior care nu știu, de fapt, să facă nimic. Împreună, absența meseriașilor și inflația de „intelectuali” complet nepregătiți fac din România un stat tot mai puțin capabil să performeze economic. Iar cifrele comparative, la nivel european și global, atestă implacabil această situație.

  1. Politizarea

Mulți cred că politizarea este răul principal al sistemului de învățământ, la ora actuală, întrucât ea este un factor agravant pentru primele trei disfuncționalități structurale. Mă mărginesc să spun că politizarea a provocat sau a contribuit la multe dintre problemele sintetizate în cele trei puncte anterioare.

De pildă, decizia de a înființa universități și facultăți, în localități în care nu existau resurse nici măcar pentru un liceu bun (Târgu Jiu, Pitești, Sibiu, Târgoviște, Alba Iulia, Suceava, Ploiești, Baia Mare, Reșița etc.) nu trebuia sub nici o formă lăsată la mâna autorităților locale sau a Parlamentului. Ea trebuia să fie exclusiv apanajul Ministerului Educației. Or, se poate constata din studierea dosarelor de acreditare că nici una din aceste noi „universități” de stat nu a fost înființată de minister, în urma unui temeinic studiu de fezabilitate, care să ateste o atare necesitate de înființare a unei noi universități. Subsecvent, legea care guvernează acreditarea universităților nu conține nici ea obligativitatea ca înființarea să fie susținută de studii temeinice (care în Occident durează 10-20 de ani) privind sustenabilitatea viitoarei instituții.

Politizarea afectează grav și autonomia universitară: practic, la ora actuală, prin sistemul finanțării „pe cap de student”, Ministerul Educației conduce direct și nemijlocit universitățile, cărora însă nu le furnizează și o finanțare suficientă. Intervenția MEC în stabilirea normelor de concursuri de promovare, a procedurilor, impunerea de criterii birocratice, controlul asupra doctoratelor și programelor de studii etc. alcătuiesc, împreună, harta unui învățământ superior lipsit de principalul său atribut, care este autonomia. Absența autonomiei împiedică universitățile să ia măsurile care le-ar face, cel puțin pe cele mai mari, performante, inclusiv pe plan extern: de la salarizare, la criteriile de promovare, totul este dirijat (prost) de minister.

Politizarea a făcut praf, într-o măsură care nici nu cred că mai poate fi evaluată cu precizie, și politica de cadre. O bună parte dintre profesorii care au plecat din sistem au luat această decizie din cauza imposibilității de a promova și de a-și valorifica potențialul, imposibilitate cauzată de politizarea tuturor concursurilor pentru posturile de conducere.

Tot politizarea este responsabilă de luarea, atât la nivel local, cât și la nivel central, a unor decizii catastrofale, rezultând din incompetența cvasi-generală a responsabililor numiți politic. De exemplu, deciziile luate în materie de curricule (= programele școlare) sau de manuale,  în special la materiile care au un rol formativ al identității culturale a tânărului. După cum atestă studiile făcute de personalități acreditate, la ora actuală, învățământul românesc, din cauza acestor decizii incompetente, nu îi mai furnizează tânărului un real bagaj de cunoștințe cu privire la limba și literatura română sau la istoria patriei.

Ce-i de făcut?

Tabloul este sumbru, iar îmbunătățiri rapide nu sunt de așteptat. Mai ales măsurile bruște, de tip „haiducesc” (cum au fost cele luate, sub conducerea lui Traian Băsescu, de către fostul ministru Daniel Funeriu), trebuie evitate cu orice preț. Totuși, ceva se poate face. Pornind de la simplu la complex, de la termene scurte la termene lungi.

O primă măsură urgentă ar trebui să fie, în opinia mea, planificarea multianuală a bugetului Educației. Aceasta se poate face, democratic și lin, prin intervenția Președinției României. Care nu are drept de inițiativă legislativă, deci nu are nici un motiv de a organiza Comisii prezidențiale pentru reforma învățământului, cum a făcut-o (încălcând Constituția!) Traian Băsescu. În schimb, Președintele României este cel care desemnează premierul. Și îi poate impune unele obiective, care să figureze explicit în programul de guvernare și în absența cărora Președintele să anunțe public că nu va face nominalizarea. Unul dintre obiective – primul, în opinia mea – ar trebui să fie planificarea pe 4 ani a creșterii procentului din PIB alocat învățământului și cercetării, astfel încât în 2020 să atingem nivelul mediu al UE.

O a doua măsură: un audit general al învățământului universitar, pe criteriile Shanghai, urmat de desființarea progresivă a instituțiilor necorespunzătoare. Această măsură nu numai că nu ar afecta piața muncii, dar ar elibera resurse pentru finanțarea universităților competitive și ar crește competitivitatea la nivelul studenților lor. Lichidarea universităților necompetitive trebuie și ea etapizată pe patru ani, astfel încât la încheierea mandatului 2016-2020, învățământul superior de stat să stea pe baze financiare și academice sănătoase.

O a treia măsură ar trebui să fie stabilirea unor criterii clare de corelare a resurselor naționale cu cele locale, astfel încât autoritățile locale – principalele responsabile de deteriorarea învățământului preuniversitar – să își piardă controlul asupra finanțării și să poată fi trase la răspundere (inclusiv prin încetarea mandatului primarului și consilierilor).

O a patra măsură ar trebuie să fie destructurarea mafiilor care paralizează învățământul, de la mafia manualelor școlare la cea a materialului didactic și para-didactic. E o măsură care nu costă bani și pentru care nu e necesară decât un pic de voință politică.

O a cincea măsură (pe care ar putea-o lua chiar viitorul ministru) ar trebuie să fie restaurarea de facto a autonomiei universitare, prin cedarea către universități a prerogativelor care le aparțin de drept. Mă gândesc, în primul rând, la creșterea rolului Consiliului Rectorilor, care ar trebui să gestioneze fondurile alocate învățământului superior.

O a șasea măsură (pe care, de asemenea, ar putea-o lua tot viitorul ministru) ar trebui să fie reorganizarea ministerului, care ar trebui dublat – după modelul justiției – de un Consiliu Pedagogic, care să preia o bună parte din prerogativele exagerate ale Guvernului, respectiv, Parlamentului, instituții care nu au competență didactică.

Se mai pot spune și face multe. Important ar fi ca viitorul ministru al Educației să nu fie un politician șters, care să preia acest mandat doar pentru că nu a fost suficient de puternic încât să pretindă unul mai „mănos”. Și nici unul care să reprezinte, ca în ultimele 10-15 mandate, mafiile care parazitează sistemul. Dacă nu se poate nici măcar atât, e puțin probabil ca vreuna din măsurile sugerate mai sus să fie pusă cu adevărat în practică. Și, din nou, sunt gata să pariez absolut tot ce am că nu se va putea nici măcar atât.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here