Chiar și pentru un observator mai puțin instruit și avizat, actuala situație  internațională este marcată de o serie de fenomene, pe cât de stranii, pe atât de îngrijorătoare.

Elementele care o determină sunt multiple și diverse:
1) criza de leadership a Statelor Unite şi a lumii occidentale;
2) finalul mandatului lui Barack Obama şi incertitudinile legate de posibilul  său succesor;
3) implozia lumii arabe;
4) explozia migrației necontrolate şi incapacitatea lumii occidentale de a o gestiona;
5) parțiala disoluție a Uniunii Europene;
6) diversificarea şi extinderea amenințării teroriste;
7) apariția unor bi-, tri- şi multilaterale “pragmatice”, între state, până nu demult, adversare;
8) diminuarea rolului ONU şi semnele de întrebare cu privire la funcționalitatea NATO
etc.

Ce ar fi de aşteptat, în perioada următoare?
I. Alegerile din Statele Unite au o importanță covârşitoare asupra evoluțiilor pe termen scurt şi mediu
Este o constatare evidentă chiar şi pentru neinițiați. În general, influența SUA asupra întregii planete e palpabilă chiar şi în cele mai mărunte chestiuni.
Acum, în condițiile în care, după două mandate Barack Obama, Statele Unite pare că au pierdut inițiativa într-o serie întreagă de chestiuni (de la Marea Neagră la Orientul Mijlociu şi de la Marea Chinei de Sud la Africa), devine esențial ce va urma la Casa Albă. Din nefericire, ambii candidați sunt departe de ceea ce se aşteaptă de la preşedintele super-puterii mondiale, mai ales din perspectiva celor opt ani în care prestigiul şi influența ei s-au erodat.
Campania electorală însăşi a presupus costuri, manevre şi conflicte nemaivăzute în istoria alegerilor americane. Diviziunea electoratului, fracturile din sânul celor două mari partide, suspiciunile şi manevrele de culise nu sunt de bun augur: indiferent cine va câştiga, va conduce o țară fracturată şi nu va avea mari şanse să reunifice o clasă politică şi o societate despărțite de neînțelegeri adânci;

II. Va creşte influența regonală a “alianțelor pragmatice”
BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), trilaterala Rusia-Turcia-Israel, axa energeticä Egipt-Israel-Cipru-Grecia-Rusia, axa Moscova-Teheran, axa petrolieră Moscova-Riad ş.a.m.d. sunt expresii ale unei dorințe cvasi-generale de a ieşi de sub tutela Statelor Unite. Ele au, toate, un numitor comun: prezența activă sau discretă a Rusiei.
“Rusia este maestra blufului”, spunea Nicolae Iorga într-un neuitat discurs parlamentar, şi pe bună dreptate. Nu toate aceste bi-, tri- şi multilaterale comunică foarte bine între ele, au interese convergente sau reprezintă cu adevărat forțe strategice demne de luat în seamă. Dar toate, împreună, creează deosebite probleme strategiei americane, care, în pofida unor succese remarcabile din ultimii ani (în America Latină, unde au reuşit destructurarea arhitecturii unei incipiente construcții de stânga), se află cam peste tot în defensivă.
De exemplu, la Marea Neagră America a câştigat – cel puțin deocamdată – Kievul, dar a pierdut Crimeea şi, mai ales, Turcia şi Bulgaria. Fără acceptul lor, ipoteza unei flote NATO la Marea Neagră e exclusă. Totodată, chiar dacă executat în grabă, planul anexării Crimeei a dat încă un rezultat favorabil Rusiei: parțiala destructurare a UE, care e profund divizată şi paralizată, între statele (puține) care susțin linia dură anti-Rusia şi cele (mult mai numeroase şi influente) care ar dori o destindere treptată.
Cum spuneam, toată această pânză de păianjen nu va determina SUA să capituleze, însă îi va crea mari probleme tactice, obligând viitoarea echipă de la Casa Albă la eforturi susținute, pe multiple planuri. În opinia mea, două sunt mizele imediate ale acestei politici ruse: a) să determine, într-un fel sau altul, o intrare în joc a unei alte puteri (cel mai probabil, China), a cărei instrumentalizare ar putea pune SUA cu totul alte probleme decât i-au pus Nicaragua sau Venezuela, şi b) să îndepărteze atenția SUA de punctul cel mai vulnerabil al Rusiei, care rămâne Marea Neagră.
Desigur, există şi avantaje regionale, pentru participanți şi mai ales pentru maestrul păpuşar, ale acestor “alianțe pragmatice”. Cea dintre Egipt-Israel-Cipru-Grecia, odată conectată la sistemele ruse de transport de energie (Turkish Stream, în speță), ar asigura completa dependență energetică a sud-estului Europei. Cea cu Arabia Saudită este menită să crească prețul mondial al petrolului.

III. În Orientul Mijlociu, prezența militară rusă, coordonată cu cele trei puteri regionale non-arabe (Turcia, Israel, Iran), a fost cu adevărat a game changer. Ea a răsturnat întreaga politică americană de înlocuire a dictaturilor laice cu democrații fragile, care a creat Al Quaeda, ISIS şi regimurile islamiste. Redesenarea frontierelor Siriei şi Irakului va permite Kremlinului să ofere “cadouri” celor interesați şi, astfel, să-şi asigure alianțe durabile. În acelaşi timp, împreună cu Arabia Saudită, Rusia poate juca un rol mai influent în relația cu OPEC, câştig important, din momentul în care SUA au decis să joace cartea prețului petrolului ca instrument strategic.
Rusia este, actualmente, arbitrul unor situații foarte delicate în Orientul Mijlociu: între Turcia şi kurzi, între Siria şi Israel, între Israel şi palestinieni şi chiar între iranieni şi saudiți. Politica ei dintotdeauna este de a întreține conflictele şi de a oferi “trofee” mărunte. Probabil că i-a promis lui Erdogan că nu va susține un stat kurd, dar în acelaşi timp nu va interveni pentru a suprima autonomia kurdă din Irak. Probabil i-a promis lui Netanyahu că nu va pune pe tapet retrocedarea Podişului Golan şi nici nu va face presiuni pentru proclamarea unui stat palestinian. În acelaşi timp, însă, nu va bloca o eventuală rezoluție a Consiliului de Securitate în problema coloniilor evreieşti din teritorii, spre a împinge SUA în corzi (dacă susțin rezoluția, Israelul se va îndepărta şi mai tare de SUA; dacă nu o susțin, Rusia devine aliatul privilegiat al poporului arab).
Cel mai mare avantaj strategic al acestei “pânze de păianjen” de blufuri ruseşti este faptul că ele se întrețes pe o mare parte a globului şi permit unei combinații regionale să reverbereze într-o altă zonă. De exemplu, combinația energetică din estul Mediteranei va produce efecte ample în Balcani şi la Marea Neagră.

IV. În regiunea Mării Negre, anexarea Ucrainei şi întreținerea conflictului din Donețk-Lugansk s-au dovedit şi ele, în pofida pierderilor încasate de Rusia, nişte achiziții strategice valoroase. 
Aşa cum era de prevăzut, Rusia a rezistat mai bine decât Europa la testul sancțiunilor europene. Oligarhii afectați de blocarea conturilor au găsit, se pare, soluții alternative mai bune decât numeroşii oficiali europeni care trăiau din relația cu Moscova. La ora actuală, eforturile politicienilor europeni de ridicare graduală a sancțiunilor s-au accentuat, în special dinspre Franța, Germania şi Italia. Aceste țări dețin acum un instrument formidabil de presiune asupra statelor din Est (în special Polonia şi România) care se opun normalizării raporturilor cu Moscova. Este vorba de negocierea Brexit. E foarte probabil ca Franța şi Germania să transmită următorul semnal: ne vom bate pentru libertatea de circulație numai dacă acceptați ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei. E cu atât mai probabil, cu cât SUA, singura putere interesată de menținerea acestor sancțiuni, nu mai dispun, în urma Brexit, de mijloace convingătoare de intervenție.
În privința Ucrainei, Kremlinul a mai făcut o analiză corectă, spre deosebire de Washington. Ruşilor le-a fost limpede, după secole de coexistență, că Ucraina e o creație artificială, care nu poate rezista singură. Nici măcar Statele Unite nu pot ține în viață, prin injecții financiare, un stat eşuat ca Ucraina. Distrugerea industriei din bazinul Donului a avut, prin urmare, o importanță mai mare decât anexarea Crimeei.
În consecință, din punct de vedere românesc, se poate spune că, la ora actuală, singura certitudine este scutul de la Deveselu. Ca şi faptul că distanța dintre noi şi bombardierele strategice ruseşti a scăzut, brusc, la 350 de km.
În rest, înțelegerea Putin-Erdogan a blocat orice politică maritimă NATO la Marea Neagră, iar țara noastră este acum înconjurată de un “brâu” de state în care interesele ruseşti sunt foarte bine reprezentate: Bulgaria, Serbia, Ungaria, dar şi Grecia şi Cehia. Înțelegerile dintre Rusia şi Turcia, chiar dacă nu afectează calitatea de membru NATO a Ankarei, ridică mari semne de întrebare cu privire la promovarea intereselor americane la Marea Neagră. Cum promovarea intereselor americane a fost unica politică a României, în ultimele două decenii, putem spune că am ajuns la capătul drumului, fără a obține vreun rezultat.
Evidență pe care declarațiile ambasadorului american la Chişinău, James Pettit, a subliniat-o îndeajuns. SUA au vândut interesele româneşti în Basarabia pentru a “pacifica” Rusia şi a da o şansă naționalismului ucrainean. Politică falimentară, desigur (Rusia îşi doreşte Ucraina toată şi nimic mai puțin de atât), şi cumplit de cinică la adresa noastră.
Totul atârnă, în acest moment, de două fire de păr: a) stabilitatea regimului Poroşenko, şi b) rezultatele alegerilor prezidențiale din Basarabia.

De aceea, e evident că efortul nostru trebuie să se concentreze şi el pe două direcții: 1) câştigarea alegerilor, la Chişinău, şi 2) pregătirea unei alte politici față de Ucraina, în eventualitatea (probabilă, în opinia mea) a căderii regimului Poroşenko, fie la alegeri, fie pe altă cale: să nu uităm că avem drepturi în Bucovina şi o majoritate românească în sudul Basarabiei, iar regiunea Odessa este de capitală importanță strategică pentru noi şi NATO. 
Principala noastră slăbiciune este inexistența unei politici naționale oarecare, interne şi externe, deopotrivă. Într-un moment delicat, țara noastră înfruntă provocări profunde fără nici un strop de unitate, strategie şi determinare în apărarea intereselor naționale. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here