Andreea Brînză este vicepreședintele primului think-tank din România care se ocupă cu studierea regiunii Asia-Pacific, The Romanian Institute for the Study of the Asia-Pacific (RISAP). Andreea Brînză studiază regiunea Asia-Pacific, în special China, încă din timpul facultății, fiind interesată cu precădere de inițiativa One Belt, One Road (Yi Dai, Yi Lu). A devenit interesată de refacerea Drumului Mătăsii cu patru ani în urmă, începând apoi să cerceteze proiectul OBOR, după anunțarea sa de către președintele chinez Xi Jinping.

Lucrările sale au apărut într-o serie de cărți și reviste geopolitice din România, cât și pe website-uri internaționale, specializate pe regiunea Asia-Pacific.

Cât de bine sunt înțelese relațiile de putere din Orientul Îndepărtat în capitalele occidentale? Sunt aceste raporturi plasate pe plan de egalitate cu cele dintre Uniunea Europeană și America de Nord?

În marile capitale europene, relațiile cu Asia, nu neapărat de putere, ci de orice tip (economice, sociale, culturale, politice), sunt înțelese destul de bine. Iar cel mai simplu mod de a reliefa acest fapt este trendul de reorientare către Asia a statelor europene, în frunte cu Marea Britanie. Acest trend a fost subliniat cel mai bine de valul de aderare la Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură, AIIB (Asian Infrastructure Investment Bank).

Marea problemă ar fi că la București relațiile cu statele din Asia sunt înțelese insuficient, astfel că acestea nu sunt capabile să declanșeze un tăvălug de beneficii – mă refer aici, în special la investițiile venite din China. Și dacă tot am pomenit de AIIB, nu pot să nu fac comparația dintre statele occidentale (Marea Britanie, Franța, Italia, Germania) și chiar și Polonia, care au devenit membri fondatori ai AIIB, cu România, care a decis în sfârșit, la mai bine de 18 luni de la înființarea AIIB, să adere la această bancă. Iar exemplul acesta cred că vorbește de la sine despre modul în care statele europene percep relațiile cu Asia și felul în care o face România.

Referitor la raportul relațiilor UE-Asia versus UE-SUA, dezechilibrul există, relațiile cu America fiind mai importante. Dar Asia, datorită Chinei, începe să reducă din decalaj. De exemplu, cu ocazia Summit-ului G20 din Hangzhou, UE, care este principalul partener economic al Chinei, a pus mare accent pe relațiile cu China, negociind și încheind parteneriate importante.

Ce coordonate vedeți ca fiind inerente puterilor emergente din regiunea Asia-Pacific? Cum putem caracteriza viitoarele puteri, aflate încă în stadiul de formare?

Când te gândești la Asia, te gândești la două lucruri: populație mare și forță de lucru ieftină. Aceste două atuuri sunt și cele care au stat și încă stau la baza evoluției economice a statelor din regiune. Dacă China a depășit momentul ”Made in China”, trecând de la fabricarea produselor ieftine, la cea a produselor superioare, de mai bună calitate, locul său a fost preluat fără șovăială de Vietnam, Bangladesh, Cambodgia – care devin noua fabrică a produselor ieftine. India, pe de altă parte, e un caz diferit. Marele său avantaj, dar și dezavantaj, este numărul foarte mare al populației tinere, care, pe de-o parte, a adus beneficii Indiei, dezvoltând-o într-un centru important în servicii și IT. Dar tocmai această populație produce și bătăi de cap statului indian, mulți dintre tineri neputând fi integrați în câmpul muncii. Astfel, prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, a venit cu diferite propuneri de politici, precum ”Make in India”, pentru a stimula investițiile străine și a crea un cadru propice creșterii economice a Indiei.

Cât privește viitorul puterilor emergente din Asia, acesta nu poate fi încadrat într-un tipar anume, parcursul fiecărei țări fiind puternic influențat de liderul care o va conduce. Dacă se observă un val de democratizare a regiunii (în Myanmar, junta militară a acceptat alegerile libere), se pot observa și derapaje ca cele din Thailanda.

Cum vedeți relația dintre China și Taiwan? Care este raportul dintre suveranitatea chineză și autonomia taiwaneză?

Relațiile dintre cele două guverne mizează pe păstrarea status-quo-ului. Ceea ce este interesant la relațiile celor două este că statul chinez și-a schimbat, cât de cât, tactica de abordare a problemei taiwaneze. Chiar dacă încă mai visează la formula „un stat, două sisteme”, China a adoptat o poziție mai moderată privind alegerea noului președinte din Taiwan, Tsai Ing-wen, care vine din Partidul Democrat Progresist, partid pro-independență. Astfel, are loc o schimbare de paradigmă, China trecând de la folosirea forței în 1995 (fapt ce a declanșat a treia Criză a Strâmtorii Taiwan), când dorea să atragă atenția candidatului de atunci, care nu susținea păstrarea status-quo-ului, la folosirea soft power-ului, generat de întâlnirile dintre președintele chinez Xi Jinping și fostul președinte taiwanez Ma Ying-jeou, din partidul Kuomintang și partizan al ideii Chinei reunite.

Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, și Taiwan sunt vârfurile de lance ale dezvoltării economice susținute încă din anii `60, generic intitulate Tigrii Est-Asiatici. În ce măsură mai este valid acest raționament?

Raționamentul este valid și va rămâne valid, întrucât sintagma de cei 4 Tigri Asiatici exprimă ideea de boom economic cunoscut de statele menționate mai sus. Chiar dacă boom-ul nu se mai menține și în prezent, Coreea de Sud fiind doborâtă de o criză a exporturilor, Taiwan luptându-se cu o inerție economică, iar Hong-Kong fiind preocupată de problemele politice și de relația cu China continentală, eticheta rămâne. Într-un fel, cu excepția Singapore-ului, care cunoaște un nou boom economic datorită poziției sale de nod maritim vital de-a lungul celei mai importante rute economice, încetinirea dezvoltării celor 3 tigri nu trebuie privită ca un declin, ci mai mult ca un declin relativ – adică statele respective nu se află în declin, ci doar și-au atins pragul maxim de creștere economică și au intrat pe un trend de normalizare și liniarizare a creșterii economice.

China este caracterizată drept un actor paradoxal, ca urmare a aplicării sistemul de piață capitalist îmbinat cu o întreagă serie de reminiscențe ale comunismului de inspirație maoistă. Cum calificați această dedublare a identității chineze?

Depinde de ce domeniu vorbim. Dacă vorbim despre politică, China funcționează după un sistem de tip leninist. Dacă vorbim despre economie, China este ce postula și un autor de origine chineză: o economie capitalistă cu caracteristici chineze. Acele caracteristici chineze nu înseamnă neapărat comunism, ci mai mult centralizare. Adică economia chineză e capitalistă, dar centralizată foarte mult, astfel încât numărul companiilor controlate de stat îl depășește pe cel al companiilor private. Dar asta nu înseamnă că nu există companii private (exemplele abundă: Alibaba, Huawei, Lenovo, Baidu, Tencent), asta nu înseamnă cu nu este competiție între marile și micile companii controlate de stat. Recent, statul chiar dorește să reformeze acest sistem, nu neapărat prin privatizarea lor, pentru a le face mai competitive, ca să nu alunece către poziția de companii zombie (companii neproductive, susținute financiar de stat doar pentru a putea fi plătiți muncitorii). În plus, la aceste reforme, dacă adăugam și liberalizarea renminbiului și introducerea sa în coșul de monede al FMI-ului, vedem o Chină care pășește cu mai mare încredere pe cărarea capitalismului.

Care este viziune domniei voastre legată de proximul arbitraj dintre China și Filipine cu privire la Marea Chinei de Sud? Ce implicații distingem odată cu sentința Curții Permanente de Arbitraj de la Haga?

Un tribunal internațional alcătuit în conformitate cu UNCLOS (Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării), care a fost găzduit la Haga de Curtea Permanentă de Arbitraj, a decis că revendicările Chinei nu pot fi susținute cu argumente istorice, dar, cel mai important, a decis că nicio formațiune maritimă din arhipelagul Spratly nu este insulă. Decizia este importantă întrucât, în acest fel, nicio formațiune maritimă din regiune nu are dreptul la zona economică exclusivă aferentă unei insule, așa cum este aceasta stipulată în UNCLOS.

Filipine v. China va avea un impact important asupra evoluțiilor din regiune prin prisma acestei decizii: că nicio formațiune maritimă nu este insulă, pentru că nu poate să susțină în mod independent viață. Astfel, decizia tribunalului internațional afectează toate formațiunile maritime din insulele Spratly, inclusive pe cele mai mari, precum Itu Aba, și poate crea un precedent important pentru rezolvarea sau adâncirea altor conflicte teritoriale din zonă, ca cel dintre Japonia și China, privind insulele Senkaku/Diaoyu, sau cel dintre Coreea de Sud și Japonia, privind insulele Dokdo/Takeshima.

Cât privește relația Filipine-China, decizia a amplificat tensiunile asupra bancului Scarborough (motivul principal al intentării procesului Filipine v. China), întrucât aduce față în față o Chină care nu recunoaște decizia tribunalului și un stat Filipine care dorește să aplice decizia, dar nu are forța necesară pentru a o face. Astfel, e posibil ca din micile altercații între navele de pază de coastă și cele de pescari să izbucnească un conflict neintenționat în regiune.

În ce manieră problematizează recurentele disputele teritoriale climatul de pace asiatic?

O țară își dorește cel mai mult ca acest climat de pace din Asia să rămână în parametrii actuali sau chiar să se îmbunătățească, iar tot aceeași țară este și cea care are cele mai multe dispute teritoriale. Vorbim despre China.

Un climat conflictual în regiune, cu atât mai mult în Marea Chinei de Sud, prin care trec anual 25% din comerțul mondial, din punct de vedere al valorii, și 82% din importurile de petrol ale Chinei, nu e în favoarea Chinei. În ceea ce privește granița vestică și zonele disputate din Arunachal Pradesh și Aksai Chin, China, chiar dacă susține Pakistanul în conflictul din Kashmir și mai produce mici altercații în zona Liniei de Control Actual care o separă de India, nu va mai isca un nou război sino-indian, ca cel din 1962, întrucât relațiile și cooperarea China-India au devenit foarte importante.

Cât privește alte state, dacă ignorăm conflictele interne (etnice, religioase, mișcările de autonomie), Asia este stabilă, singurele dispute importante fiind în Marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est (insulele Senkaku/Dioayu și Dokdo/Takeshima) și în Marea Okhotsk (insulele Kurile). Dar cum disputa asupra insulelor Senkaku/Dioayu, Deng Xiapoing a stabilit să o lase generațiilor care vor urma, actuala generație părând indecisă să preia ștafeta lăsată de Deng, iar conflictul din insulele Kurile e posibil să se rezolve mai curând decât s-ar fi așteptat mulți, nu par a fi semnale importante privind destabilizarea zonei asiatice, ca urmare a unor dispute teritoriale. Poate disputele din Marea Chinei de Sud ar putea să alimenteze și mai mult tensiunile, dar atât timp cât China va fi cel mai puternic stat din regiune, iar SUA nu va dori izbucnirea unui conflict în Marea Chinei de Sud, cred că ce ne rămâne de făcut este să privim, să analizăm și să comentăm evoluțiile Chinei. Ceea ce e o certitudine este faptul că tensiunile din regiune au fost mai puternice ca urmare a programului nuclear nord-coreean, decât ca urmare a disputelor teritoriale.

Cât de problematic este programul nuclear nord-coreean? Ce consecințe poate atrage această activitate cu caracter ofensiv din partea unuia dintre actorii aspru criticați pentru comportamentul iresponsabil?

Cu siguranță mult mai problematic decât programul nuclear al Iranului, despre care nu sunt certitudini că ar fi deținut suficient material pentru a produce o bombă și e clar că nu a testat niciuna. Coreea de Nord, până acum, are 5 teste la activ, dintre care 2 doar în acest an. Dacă aș mai adăuga că ultima bombă detonată a produs o explozie echivalentă cu detonarea a 20.000 de kilotone de TNT și, conform Coreei de Nord, ar fi fost o focoasă nucleară (adică acel tip de bombă care poate fi pusă pe rachetele balistice), se creează o situație destul de tensionată, care poate derapa oricând într-un scenariu de nou război nuclear – să sperăm totuși că acesta va rămâne doar ca scenariu de film, alături de Dr. Strangelove.

Cât privește consecințele acțiunilor Coreei de Nord, acestea vor fi: și mai multe sancțiuni și și mult mai multe tensiuni în Peninsulă. Chiar în acest moment, ONU discută noul „pachet” de sancțiuni pe care îl va impune Coreei de Nord. Întrebarea nu este câte vor fi sau în ce domenii, ci dacă se va reuși sancționarea, întrucât China, unul dintre membrii P5, pare a vrea să se opună – din alte considerente, nu neapărat empatie cu Kim Jong-un. China preferă rezolvarea conflictului pe cale diplomatică, prin întoarcerea Coreei de Nord la masa dialogului, decât prin sancțiuni. De ce? Pentru că o Coree de Nord destabilizată economic de sancțiuni poate oricând să se dezintegreze și să creeze o criză a migranților în regiune. China dorește stabilitate în regiunea Asia-Pacific, întrucât această stabilitatea îi va susține măcar acea nouă realitate de creștere anuală a PIB-ului, de 5-6%.

În ceea ce privește creșterea tensiunilor, reversul medaliei poate va fi grăbirea amplasării sistemului de apărare antirachetă THAAD în Coreea de Sud și noi acțiuni de înarmare, venite din partea Japoniei.

Care este viziunea dumneavoastră cu privire la evoluțiile recente din Filipine? Cum calificați afirmația președintelui de la Manila, prin care se pronunță în favoarea aplicării legii marțiale pentru eficientizarea luptei împotriva traficului de droguri?

Rodrigo Duterte poate fi cel mai ușor înțeles prin comparația cu Donald Trump – one-man show. Marile diferențe dintre ei sunt cam două: Duterte trăiește o viață modestă, lipsită de lux, și, de cele mai multe ori, când spune ceva și pune în aplicare. Evoluțiile din Filipine pot spune că sunt interesante pentru a ne facilita imaginația privind viitorul unei Americi sub președintele Trump, dar mai ales pentru a atrage atenția asupra unor derapaje de putere în statele care aleg lideri populiști. Războiul împotriva drogurilor condus de Duterte nu doar că lezează grav drepturile omului în Filipine, dar creează o instabilitate internă și externă – în relația cu alte state, vecine sau aliate. Dacă administrația lui Benigno Aquino III reușise în 6 ani de mandat să dea un impuls relațiilor externe ale Filipinelor cu state ca SUA, Japonia, Coreea de Sud, Duterte a reușit în doar două luni să regreseze sau să arunce în incertitudine evoluțiile bilaterale cu aceste state.

Referitor la afirmația lui Duterte privind aplicarea legii marțiale, vreau să cred că face parte din discursul său populist alături de alte declarații aberante și chiar jignitoare. E posibil ca, dacă ar face acest lucru, dorința lui de a nu rămâne mult la putere să devină realitate mai repede decât se așteaptă, armata putând interveni printr-o lovitură de stat. Dar luând în calcul că armata filipineză a fost marcată de momentul Ferdinand Marcos, devenind foarte obedientă sub conducerea dictatorilor, e posibil ca acest scenariu să nu aibă loc. Cu toate acestea, sigur Filipine va fi criticată de întregă comunitate internațională, lucru ce e posibil să mai taie din avântul nevrotico-populist al lui Duterte.

Cât de fundamentată este organizația BRICS? Cât de realistă este viziunea acestor actori de a-și potența poziția pe scena internațională?

Am tot auzit idei că BRICS este într-un stadiu, dacă nu muribund, cel puțin letargic. Chiar dacă trebuie să recunosc că entuziasmul lui Jim O’Neill privind acronimul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) a fost puțin exagerat, totuși ideea a rămas. Și, cel mai important, 4 state au convenit să transforme acest acronim în ceva mai mult, într-un organism internațional. BRICS nu e puternic, pentru că nu are state suficient de unite în componență, care să-l transforme peste noapte într-un superorganism, dar nu înseamnă că nu are puterea să ființeze. Chiar dacă în prezent China se luptă cu o încetinire a creșterii economice, Brazilia cu cea mai dificilă criză economică din ultimii 80 de ani, Rusia cu o criză cauzată de scăderea prețului petrolului și de sancțiunile vestice, iar India și Africa de Sud sunt prea preocupate să crească economic, BRICS face progrese. Întâlnirile anuale au loc, anul acesta va avea loc în octombrie în Goa, în India, Noua Bancă pentru Dezvoltare se pune pe picioare, iar proiecte privind anumite swap-uri financiare între aceste state există. Adică BRICS funcționează, puterea sa nu a descrescut, ceea ce a descrescut este interesul pentru BRICS.

Nimeni nu a mai elogiat BRICS pentru înființarea Noii Bănci de Dezvoltare, care a emis primele obligațiuni denominate în bancnotele statelor membre pentru a-și finanța viitoarele proiecte ecologice. Toți se pregătesc să îngroape BRICS. Dar BRICS nu a fost creat ca un organism internațional per se, ci ca un mecanism de legitimare a puterilor emergente. Cele 5 state aveau nevoie de un summit al lor, așa cum e G7. Puterile emergente au nevoie de o nouă realitate internațională care să le includă și pe ele și cum nu o găsesc, și-o creează. De aici și conul de umbră în care a intrat BRICS. Lipsa unui renume internațional puternic al statelor membre aruncă organizațiile de acest tip în umbră. Câtă lume a auzit de MIKTA (Mexic, Indonezia, Coreea de Sud, Turcia și Australia)? La fel ca și BRICS, este un organism care generează întâlniri la nivel înalt între membrii săi, dar care nu sunt atât de atractive ca cele ale G7, G20 și nici măcar ca cele BRICS.

Ce ne puteți spune despre statalitatea din republicile devenite independente după căderea Uniunii Sovietice? Cât de funcționale sunt statele moștenitoare ale defunctului Imperiu Sovietic?

Stabilitate există sau, cel puțin, există atât timp cât trăiește președintele. Ceea ce lipsește și ține oarecum în șah dezvoltarea economică a zonei este democrația, respectarea drepturilor omului și transparența politicilor și a modului de conducere. Stan-urile, cum le spun americanii, au fost mereu marginalizate, în special din cauza poziției lor. Dacă în trecut s-au aflat la marginea URSS-ului, acum se află la marginea Asiei care cunoaște acel boom economic. În ambele cazuri, progresul și dezvoltarea economică au pătruns mai greu în regiunea aceasta central-asiatică.

Iar politica liderilor săi, care se declară președinți pe viață, nu pare a ajuta foarte mult mediul economic din regiune. Ceea ce a mai dat un impuls a fost Noul Mare Joc. Astfel, cum interesele Chinei, Indiei și Rusiei și, cândva, SUA converg în regiune, de rezultatele competiției dintre ele beneficiază stan-urile. Uniunea Economică Eurastiatică și Organizația de Cooperare de la Shanghai sunt cele mai importante organizații care au înglobat unele din statele din Asia Centrală. Dacă prima este de sorginte rusească, iar a doua este chineză, așteptăm cu interes propunerile venite din partea Indiei sau chiar și un SAARC extins.

Cum caracterizați raportul dintre putere și responsabilitate atunci când ne gândim la puterile asiatice?     

Depinde de ce fel de puteri vorbim și de ce parte a Asiei. Dacă în Asia de Est, puterile sunt responsabile și se adaptează perfect etalonului vestic, în Asia de Sud-Est și Asia Centrală raportul este deficitar, pe când în Asia de Sud, dacă ne raportăm în special la India, se fac progrese importante.

Marile puteri din Asia tind să canalizeze un grad mai mare de responsabilitate pe care și-l distribuie sub formă de soft power sau smart power în Asia. Cum Japonia apelează la ajutoare de tip ODA, Coreea de Sud mizează pe Hallyu (valul coreean), China mizează pe diplomația de tip smart power: One Belt, One Road, iar India face eforturi pentru conturarea unei strategii de export de putere, nu putem afirma că nu este un raport echilibrat între putere și responsabilitatea în propagarea sa. Dacă ar fi să mai adăugăm misiunile ONU la care toate aceste state participă, cât și haina de gardian regional pe care China tot se pregătește să o îmbrace, putem afirma că marile puteri din regiune au dezvoltat și un puternic simț al responsabilității, care, trebuie să recunoaștem, este direct proporțională cu puterea deținută.

 

Fara comentarii

Lasa raspuns