Scriitor român contemporan, Dan Coman a debutat în anul 2003 cu volumul Anul cârtiței galbene pentru care a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acestui volum i-au urmat alte două cărți de poezie, ghinga (Vinea, 2005) și Dicționarul Mara (Cartier, 2009).

În anul 2010 beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude și debutează în proză cu volumul Irezistibil. În anul 2012 publică volumul Parohia, urmat de  Căsnicie, volum publicat în anul 2015.

Dan Coman ne vorbește despre cel mai recent roman publicat, despre primele contacte cu scrisul, despre influența cărților citite și importanța premiilor literare în România.

d91

Cum v-ați descoperit pasiunea pentru scris? Ce v-a determinat să începeți să scrieți?

Pentru mine, scrisul a fost dintotdeauna legat de frig. Frig și zăpadă. Eram foarte tânăr, nu descoperisem încă violența corpului, nici splendoarea tutunului, nici lentoarea dimineților – dar descoperisem că îmi plăceau enorm iernile. Locuiam în Gersa, un cătun de la marginea lumii, umblam vreme de trei anotimpuri dintr-o pădure într-alta, singur și nepăsător la tot ce era în jur, visam și așteptam ninsoarea. Prima ninsoare, mai ales. Atunci se declanșa bucuria. O bucurie enormă care mă tulbura. Nu reușeam să înțeleg ce se întâmplă cu mine, nu știam ce să fac cu atâta energie, cum s-o împart ca să nu mă copleșească de tot. Cred că așa s-a întâmplat totul: instinctiv, într-o dimineață superbă de iarnă, când ai mei erau plecați în sat, la bunici, am luat din sertar un bloc de desen, m-am așezat la fereastră și am început să scriu. Și atunci, pentru prima dată, am simțit cum nu se poate mai clar că gestul acela era exact ce îmi trebuia ca să nu îmi pierd mințile. Pur și simplu am văzut cum bucuria se împarte, cum se desprinde ușor și iese din cap și din stomac și umple hârtia, devenind firească, ușoară, controlabilă, cum dintr-odată nu mai e deloc apăsătoare și grea, ci, împărțită în felul ăsta, între caiet și realitatea de afară, ajunge să fie suportabilă și plăcută. De atunci n-am mai scris niciodată altfel. Întotdeauna pe caiete cu foi veline, mereu în vremuri de răcoare și liniște. Până și acum, când tutunul nu mai e doar o încântare iar iernile sunt tot mai des fără zăpezi, doar în partea asta a anului pot lucra. Vara lenevesc, primăvara citesc, toamna umblu cu prietenii prin cafenele. Scrisul e legat în continuare de frig și de bucurie. Nu pot altfel. Cea mai mică neplăcere (o durere de spate, vestea că tata nu se simte prea bine, lecțiile de la școală care nu-mi ies), orice nu e legat de frig și de bucurie mă blochează. Nu reușesc să scriu decât atunci când totul e limpede și bine, când sunt liniștit, când știu exact ce am de făcut ca să pot doza cum trebuie energia asta teribilă care vine din bucurie.

Ați debutat în anul 2003 cu volumul „Anul cârtiței galbene.” Cum vă raportați astăzi la ceea ce scriați acum treisprezece ani? Cât de mult v-ați schimbat și în ce măsură ați rămas același?

Entuziasmul nu a scăzut deloc. Lucrurile la care mă raportez au rămas aceleași. Prietenii, la fel. Ideea fixă că la un moment dat voi scrie ceva extraordinar, aceeași. Singura schimbare e că, de la o vreme încoace, nu mai pot reciti ce-am scris fără să am o strângere de inimă.

În ce manieră v-au influențat cărțile citite? Există o carte anume care să fi avut un impact special asupra dumneavoastră?

Fiecare carte citită, fie ca ți-a plăcut sau nu, are nenumărate efecte asupra ta, a celui care citește. Cele mai multe – indirecte și nu imediat sesizabile, dar niște efecte puternice care trasează, în timp, traiectoria fiecăruia dintre noi. Nu există carte inutilă, după cum nu există rând citit fără folos. E adevărat, dintre toate cărțile citite, există câteva care-ți pot schimba viața. Radical. Nu multe, cât să le numeri pe degetele de la o mână. În cazul meu, ca să dau numai un (și primul, în ordine personală) exemplu, e vorba de cartea lui Valeriu Varvari – Soarele de pe Ararat. Eram undeva pe clasa a VII-a și tot satul vorbea numai despre cartea asta a unchiului meu. Iar când am văzut-o, am avut pentru prima dată revelația forței unei cărți. Un vis care până atunci fusese difuz și care a devenit dintr-odată clar ca lumina zilei: să scriu o carte și s-o public pentru ca toată lumea să vorbească așa și despre mine. Am citit de zeci de ori cartea aia și la fiecare pagină am visat cu ochii deschiși. Abia apoi, când visul acela s-a concretizat, mi-am dat seama că să publici o carte nu e nici pe departe atât de spectaculos.

În  anul 2010 ați beneficiat de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude. Cum v-a influențat această experiență activitatea literară?

Închipuiți-vă: șase luni în care poți să faci numai și numai ce-ți dorești. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să citești? Citești. Vrei să te plimbi sau să gătești? Te plimbi sau gătești. Raiul pe pământ, am mai spus-o. A fost, pentru mine, o experiență fantastică. Acolo, la Akademie Schloss Solitude m-am simțit pentru prima dată, cu adevărat, scriitor. Acolo am simțit cu putere că pot să fac ce vreau eu în literatură, că am forța să dinamitez orice limite.

Este mai dificil să scrieți proză sau poezie? Cum reușiți să le faceți pe amândouă? Există vreun punct comun între cele două?

Ce e mai dificil: să faci o ciorbă de cartofi sau să vopsești ouă de Paști? Niciuna dintre cele două activități nu e dificilă atâta vreme cât înțelegi ce ai de făcut și dacă folosești instrumentele optime, necesare fiecărei activități în parte. E adevărat, nu e suficient să folosești instrumentele ca să iasă ceva bun, dar intotdeauna gesturile vor fi distincte.

Proza și poezia folosesc instrumente radical diferite. Timp diferit și mecanisme proprii, de neconfundat. Ambele foarte dificile, ambele, vorba lui Naum, floare la ureche. Fiecare la timpul ei, fiecare pe limba ei.

Ce ne puteți spune despre “Căsnicie”, cel mai recent roman publicat?

Vă pot spune că e o carte experimentală. Că e scrisă la două mâini. Că, așa cum se întâmplă, deși e cea mai dură carte a mea, e cea mai bine vândută. Că unii mă întreabă dacă e adevărată povestea, alții dacă am divorțat deja sau urmează să o fac. Vă pot spune că a apărut în două ediții și că n-aș mai putea să o recitesc – pur și simplu nu mă mai interesează.

12799408_905156186272220_4589362867656366718_n

Cum ați caracteriza interesul actual al publicului din România pentru literatură?

Interesul pentru literatură a rămas constant de-a lungul timpului. Câțiva oameni, câteva cărți, prietenii și dușmănii pe cinste – nimic spectaculos. E, de fapt, ultimul lucru care mă preocupă: dacă se mai citește sau nu în zilele noastre. Eu citesc iar prietenii mei fac la fel și toate întâlnirile noastre se petrec în jurul cărților. Nu ne întrebăm nici dacă se citește mai mult sau mai puțin, nici dacă s-ar putea face câte ceva pentru ca interesul pentru literatură, bunăoară, să crească. E bucuria noastră să vorbim despre literatură, nu trebuie să fie bucuria tuturor. Nu mi se pare deloc nefiresc dacă vecinul de la doi, șoferul de autobuz ori elevii de la liceul sportiv nu citesc. E normal. Cei cu adevărat interesați de literatură au fost și sunt puțini (și nu e nimic rău în asta) – și întotdeauna se vor găsi unii pe alții și vor duce poveștile mai departe.

Ce calități credeți că ar trebui să aibă un scriitor ca să rămână în memoria timpului? Cum vedeți condiția scriitorului contemporan în România?

Are Mihai Ursachi următoarele versuri:

Acesta e autorul: el duce pe umăr un crin ca pe-o puşcă.                                              Astfel înarmat, tot ce există îl muşcă.                                                                       Adeseori spune:                                                                                                               “o, slăbiciune                                                                                                            numele tău este artă.”                                                                                                  Fiind deci atât de ridicul şi slab, întreprinderea lui e deşartă,                                     Întocmai ca a zidarului, fratele său,                                                                                 care a vrut să clădească o piramidă-n Ţicău.                                                                     Dar mai cu seamă,                                                                                                           ora îi pare târzie, şi mult îi e teamă                                                                                    că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.                                                          Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste.

Și da, aceasta este povestea. Atât.

13076897_945234122264426_6234639613635110213_n

 

Care este opinia dumneavoastră despre premiile literare? Cât de importante le găsiți?

Există, pe plan international, câteva premii care contează enorm. Atât pentru autorii care le primesc, cât și pentru cititori. În România, însă, premiile literare nu au nici cea mai mică relevanță. Sunt multe și absolut inutile. Nu modifică nimic: nici vânzările, nici gloria.

Lucrați la ceva în prezent? Ce planuri aveți pentru viitor?

Lucrez la o carte pentru copii, pornind de la niște ilustrații (superbe) existente deja. De obicei e invers, prima data există povestea, abia apoi ilustrațiile, dar de data asta, la propunerea celor de la Editura Cartier din Chișinău, inversăm lucrurile. E un joc foarte plăcut: mă distrez inventând o poveste de iarnă pe baza unor desene care punctează firul poveștii și care dau dintru început direcția ei.

Aveți vreun sfat pentru tinerii scriitori?

Scrie fără să-ți pese. Fă plimbări prin zăpadă. Nu ezita să lași totul baltă. Caută. Citește până la capăt. Ridică miza.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here