Răzvan Munteanu este președintele think-tank-ului Chamber of Excellence in International Affairs,  directorul general al publicației românești newsint.ro şi analist de politică externă pentru Adevărul. Urmează în prezent un doctorat în domeniul Științelor Politice, SNSPA, fiind totodată absolventul Institutului Diplomatic Român și a masteratelor Studii de Securitate respectiv Analiza Informației din cadrul Facultății de Sociologie a Universității București precum şi al altor cursuri de specializare din domeniul ştiinţelor militare. Este autorul mai multor cărți, studii și articole de specialitate din sfera geopoliticii și politicii externe, dar și editorialist al mai multor publicații mass-media naționale și internaționale precum şi colaborator al unor reviste de profil. Este cercetător și manager de proiect al Middle East Political and Economic Institute şi lector în cadrul Centrului de Strategii Avansate.

Este disfuncționalitatea instituțiilor statale un factor determinant pentru problemele cu care se confruntă Orientul Mijlociu?

Da și nu în același timp, în sensul că problemele cu care Orientul Mijlociu se confruntă în prezent sunt mult mai complexe. În primul rând, vorbim despre o regiune care cunoaște pentru prima dată forma statală a modelului european o dată cu sfârșitul Primului Război Mondial, atunci când Imperiul Otoman se destramă  iar Franța și Marea Britanie împart regiunea conform propriilor interese. Acordul Sykes–Picot din 1916, nu avea să țină cont de compoziția etnică sau religioasă, creând noi țări, pur și simplu, prin trasarea directă a frontierelor cu rigla. Acesta este motivul pentru care Orientul Mijlociu, dar și Africa au granițele atât de drepte. Pe acest fond, compoziția etno-religioasă a noilor formațiuni a fost un focar al tensiunilor sociale, așa cum este cazul Libanului spre exemplu.

Mai apoi, întâlnim o luptă pentru hegemonia regională în rândul marilor centre de putere, disputată în prezent de Arabia Saudită și Iranul, Egiptul și Irakul condus de Saddam Hussein au fost alte state cu ambiții hegemonice, în timp ce, Israel și Turcia au urmărit totdeauna propriile agende de politică regională. Aici, paradigma realistă a relațiilor internaționale a funcționat cel mai bine, întrucât alianțele dintre state nu au fost bazate pe altceva în afara intereselor de moment. Fiecare dintre aceste centre de putere a urmărit atingerea statului de hegemon concomitent cu stoparea ascensiunii oricărui alt rival. Din acest motiv, Turcia și Israel nu au ezitat să se apropie de Arabia Saudită în momentul în care Occidentul și Iranul semnau Acordul Nuclear.

Nu în cele din urmă, un rol important în evoluțiile din Orientul Mijlociu este dat și de implicarea actorilor externi. Fie că vorbim de Statele Unite, Franța, Anglia, Federația Rusă sau China, Orientul este punctul de interes al marilor puteri ce acționează pe scena relațiilor internaționale ca urmare a rezervelor imense de hidrocarburi ce se află acolo. Decizia Regelui Arabiei Saudite de a menține trupele americane în interiorul țării după sfârșitul Războiului din Golf, l-a determinat pe Ossama bin Laden să plece în Sudan de unde a transformat Al-Qaeda într-o grupare jihadistă globală.

Toți acești factori conduc către situația actuală și problemele cu care se confruntă Orientul Mijlociu. Bahrain, spre exemplu, este o țară majoritar șiită dar este condusă de către o Monarhie sunnită, susținută la putere de către Riyadh și Washington, fiind totodată  statul ce găzduiește Flota a V-a a Statelor Unite din  Golful Persic.

Cum vedeți o posibilă rezolvare a confruntărilor din Siria? Există măsuri fezabile în acest sens ce pot fi aplicate pentru controlarea întregului teritoriu sirian de către Guvernul de la Damasc?

Conflictul din Siria nu mai este demult unul civil. Avem de-a face cu un război proxy în prezent, ceea ce transformă această ţară într-o confluenţă a intereselor regionale şi internaţionale. Întâlnim pe de-o parte o dispută privind interesele SUA şi interesele Federaţiei Ruse, dar şi o ciocnire a intereselor Iranului, Turciei şi Arabiei Saudite. În acelaşi timp, clivajul sectar între şiiţi şi sunniţi s-a accentuat, în timp ce kurzii militează pentru independenţă, ceea ce face ca inclusiv în interiorul ţării să nu avem o voce unitară împotriva lui Assad, fapt pentru care nu există un nume unanim acceptat pentru înlocuirea lui. Avem negocieri, o bună parte purtate la Geneva, însă niciodată opoziţia nu a avut o voce unanim acceptată, ceea ce ne face să ne gândim că inclusiv înlocuirea actualului regim va putea da naştere altor noi conflicte.

Cea mai fezabilă măsură pe care guvernul sirian ar putea să o propună este federalizarea şi creşterea autonomiei regionale, însă un asemenea proiect nu este privit cu încredere de către statele vecine, inclusiv de către Iran, întrucât există temerea că  ar putea produce un efect de domino la nivelul Orientului Mijlociu, iar alte minorităţi ar putea propune implementarea acestui model politic în statele vecine. Cu toate acestea însă, federalizarea ar putea fi un scenariu mult mai agreat în dauna secesiunii, haosul produs de o dezintegrare a Siriei şi Irakului putând fi importat în toate statele, inclusiv Turcia sau Arabia Saudită. Cu siguranţă, situaţia va rămâne una incertă până la sfârşitul anului, însă evenimentele din Levant vor marca viitorul întregului Orient Mijlociu Extins.

Libanul este una dintre destinațiile primare pentru refugiații sirieni. Cât de mult afectează funcționarea acestui stat valul de sirieni, care, în anumite statistici a depășit cifra de un milion, în contextul în care populația acestui stat nu depășește 4,5 de locuitori?

Libanul, precum Iordania sau Turcia, a fost una dintre primele destinaţii ale refugiaţilor sirieni. O parte dintre aceştia au ajuns şi în Egipt sau Irak, în special etnici şiiţi ce au mers în zona din apropierea graniţei cu Iranul unde nu există teritorii controlate de către Daesh. Monarhiile din Golf nu au primit refugiaţii sirieni, din motive de securitate internă, iar Occidentul a acceptat acest lucru. Statele din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului păstrează o stabilitate firavă, pusă la grea încercare odată cu Primăvara Arabă, fapt pentru care au fost de acord să ofere bani către ţări precum Liban în scopul evitării importului fundamentalismului islamic şi a escaladării tensiunilor sociale.

Dar aceste scenarii nu au ocolit Libanul, clivajul sectar accentuându-se odată cu implicarea Hezbollah pe frontul sirian. Statul se află într-o criză politică acută, iar presiunea refugiaţilor devine din ce în ce mai puternică, motiv pentru care Beirutul este dependent de capitalul extern, într-un context în care populaţia libaneză întâmpină probleme privind accesul la servicii publice precum apa sau energia electrică. Mai apoi, refugiaţii sirieni se află acum în toată ţara, nu numai în taberele construite în mod special pentru ei, lucreză la negru pentru un salariu mult mai mic decât cetăţenii libanezi, ceea ce nemulţumeşte populaţie autohtonă.

Cum caracterizați statul de drept în Arabia Saudită, unde dinastia domnitoare este acuzată de instaurarea unui regim personal, precum și de corupție în formă continuată?

Arabia Saudită este o monarhie absolutistă, unde familia regală decide tot ce se întâmplă pe plan intern  şi extern. Este fără îndoială cea mai conservatoare ţară din lume, însă întâlnim o presiune venită din interiorul societăţii privind drepturile omului, în special în ceea ce priveşte statutul femeilor. Spre exemplu, acestea au primit dreptul de a face parte din Consiliul Shura, sau au primit funcţii de conducere în anumite ziare importante, precum cazul lui Somayya Jabarti, prima femeia care a condus o publicaţie politică cu un tiraj de peste 40 de mii de exemplare în fiecare zi. Sunt paşi considerabili, iar femeile se filmează în timp ce conduc autovehicule încercând să creeze mişcări de masă pentru a se legaliza acest drept.

În ceea ce priveşte corupţia, acest flagel este specific întregii regiuni, dar pentru cetăţenii saudiţi prioritar este ca petro-dolarii să le asigure traiul necesar, iar atâta timp cât Riyadul va menţine acest lucru nu vor apărea presiuni sociale. Ameninţările pot fi date de către alţi factori, precum clivajul sectar sau eventuala luptă de putere din cadrul familiei regale.

Există tendinţa de a subestima Regatul Arabiei Saudite, însă Riyadhul a demonstralt după Primăvara Arabă că are o agendă raţională atât pe plan intern cât şi extern, acei petro-dolari menţinând stabilitatea în cadrul Consiliului de Cooperare a Golfului. Mai mult, saudiţii au reuşit să schimbe regimul Fraţilor Musulmani din Egipt şi să se erijeze în rolul de lider al axei Sunnite, în dauna Turciei, a cărei politică regională a avut mai puţine reuşite.

Orientaliștii atrag atenția că societatea occidentală tinde să bagatelizeze atacurile teroriste din Orientul Mijlociu, pe faza fundamentului că starea de război este regula și nu excepția regiunii. Ce părere aveți despre acest raționament?

Această viziune eurocentristă a condus către numeroase erori de analiză în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu. Masacrele comise de către Boko Haram sau Al-Shabab, spre exemplu, abia dacă sunt menţionate în presa naţională, în timp ce, pe plan internaţional reprezintă cel mult un subiect secundar. Faptul că terorismul este un cotidian în acele zone nu înseamnă că vieţile pierdute acolo sunt mai puţin preţioase decât cele din Occident.

Ce-i drept, nici occidentalii nu gândesc aşa, însă atitudinea aceasta de bagatelizare le permite imamilor radicali să-şi construiască discursul şi să acuze statele europene pentru nepăsarea de care dau dovadă, fiind un argument în plus pentru radicalizarea viitorilor jihadişti. Astfel de predici se regăsesc şi în moscheele din Cairo, Amman sau Paris şi Londra. Statele europene au datoria de a întări însă cultura de securitate în rândul propriilor societăţi, inclusiv în ceea ce priveşte cunoaşterea lumii islamice, pentru a creea punţi de legătură şi comunicare.

După moartea lui Osama bin Laden apar foarte multe voci susținând că acest moment simbolizează drumul final al organizației teroriste pe care a condus-o. Ce ne puteți spune despre Al-Qaeda astăzi?

Al-Qaeda se află în derivă dar încearcă să se regrupeze chiar sub vocea lui Hamza bin Laden, nimeni altul decât fiul lui Ossama. Al-Zawahiri, actualul lider, doreşte ca prin intermediul lui să renască gruparea, atractivă acum doar pentru foşti mujahedini ce au luptat pe frontul afgan o dată cu invazia sovietică, nu şi pentru tinerii jihadişti care aleg tabăra mult mai carismaticului Bagdadi.

La sfârşitul anului 2014, comandantul Al-Qaeda, Nasr Ibn al-Ansi a realizat o conferinţă de presă în care a criticat dur atrocităţile comise de care Daesh, în special decapitările şi crimele comise împotriva celorlalţi musulmani. Este drept că Al-Qaeda a fost prima organizaţie teroristă care a filmat decapitarea unui jurnalist, însă acţiunile sale o fac să pară o grupare moderată în comparaţie cu Daesh. Scindarea de autoproclamatul Stat Islamic a trecut astfel Al-Qaeda în umbră, franciza Frontul Al-Nusra şi latura Al-Qaeda din Peninsula Arabă rămânând cele mai semnificative braţe ale grupării, dar insuficient de puternice pentru a menţine port-stindardul jihadismului global, motiv pentru care Al-Qaeda din Maghrebul Islamic este tentată a colabora cu Daesh.

Această luptă dintre Daesh şi Al-Qaeda ar putea slăbi cele două grupări, însă le-ar putea determina şi să realizeze cât mai multe atacuri teroriste în Europa, tocmai pentru a câştiga imagine şi legitimitate.

Madeleine Albright atrăgea atenția, cu prilejul unui interviu acordat Euronews, că Statele Unite ale Americii trebuie să manifeste o implicare mai activă în Siria. Ce părere aveți despre acest fapt?

Barack Obama a fost deseori criticat pentru politica sa vis-a-vis de Siria, iar motivele pentru care nu s-a angajat militar în această ţară sunt diverse. Este cert însă că până la viitoarele alegeri prezidenţiale din această iarnă, când la Casa Albă va veni un nou lider, nu vom avea schimbări semnificative privind strategia SUA în Siria. Am analizat discursul celor doi candidaţi, iar atât Clinton cât şi Trump susţin prezenţa militară a Statelor Unite pe frontul din Siria şi Irak precum şi lupta împotriva Daesh ca parte a unei coaliţii din care să mai facă parte şi alte state occidentale dar şi arabe.

Prezenţa arabilor este fundamentală, întrucât dincolo de expertiza pe care o pot aduce, ei legimitează intervenţia militară, stopând discursuri care ar cataloga intervenţia drept o invazie a Vestului. Un motiv în plus pentru care prezenţa Turciei ca stat membru NATO este atât de importantă, fără Ankara NATO fiind doar o alianţă militară creştină.

Cert este că Washingtonul nu va abandona Orientul Mijlociu, chiar dacă interesele privind  Asia-Pacific sunt în creştere. Relaţia cu Arabia Saudită a făcut ca Statele Unite să poată duce o politică de scădere a preţului barilului de petrol la nivel internaţional, iar prezenţa sa în regiune va fi fundamentală pentru interesele geostrategice ale americanilor la nivel global.

În cadrul unui studiu publicat de RAND Corporation este stipulat faptul că Daesh poate fi înfrânt print-un cumul de soluții politico-militate vizând restabilirea statului de drept în Siria și Irak. Cum calificați această ipoteză?

Categoric, înfrângerea Daesh poate fi realizată în două moduri: politic şi militar. Problema care se ridică în realitate ţine de negociere şi găsirea unui plan unanim acceptat de către minorităţile siriene dar şi de către Rusia, Statele Unite, Turcia, Arabia Saudită şi Iran. Acest cocktail al intereselor diferite a permis de fapt ascensiunea Daesh, care până la un anumit punct a convenit şi Washingtonului şi Moscovei. Pentru americani exista un actor puternic care luptă împotriva lui Assad, în timp ce ruşii şi-au putut justifica prezenţa militară în Siria, ca formă de luptă împotriva jihadismului internaţional.

Gruparea lui Bagdadi a găsit un sprijin puternic în rândul triburilor sunnite din Irak, în timp ce baza militară a fost dată de către fosta armată a lui Saddam Hussein, iar asta pentru că, odată cu alegerile din 2003, sunniţii au fost marginalizaţi politic de către şiiţii majoritari din Irak. Un punct de pornire al negocierilor ar fi împărţirea puterii la Bagdad, însă cât de dispus va fi actualul regim, dar şi Iranul să facă concesii? Cât de dispuşi vor fi kurzii irakieni să cedeze planul lor de independenţă, care sincer vorbind, este ca şi realizat în momentul de faţă? Aşadar, soluţiile politico-militare există, să nu credem că o asemenea grupare este invincibilă, însă ne întorcem la negocieri şi diferitele interese, motiv pentru care putem înţelege de ce Levantul s-a adâncit în haos în ultimii cinci ani.

Teoria Relațiilor Internaționale realizează o distincție între teroare și terorism. Care este raportul în ceea ce privește cele două în strategia Daesh de revendicare a oricărui atentat terorist?

Daesh foloseşte atât teroare cât şi terorismul, fiind în esenţa sa un actor hibrid ce a dat naştere unei noi paradigme de analiză a fenomenului. Spre deosebire de Al-Qaeda, gruparea lui Bagdadi deţine sub control un teritoriu propriu, ceea ce Al-Qaeda nu a făcut nici în Afganistan şi nici în Sudan, acolo unde exista şi funcţiona, dar nu guverna. Nici în sudul Yemenului, Al-Qaeda nu face acest lucru în prezent. Drept urmare, Daesh apelează la lupta armată clasică, ceea ce o transformă în armată regulată, soldaţii săi având un anumit stil de pregătire. Apelează însă şi la lupta iregulată, ceea ce este specific grupărilor de gherilă, dar foloseşte şi propaganda media sau atacuri cibernetice, şi nu în ultimul rând, terorismul, de unde rezultă caracterul hibrid.

Toate acestea, au transformat Daesh în liderul jihadismului global, motiv pentru care gruparea revendică majoritatea atentatelor produse de către musulmani pe mapamond. Este o strategie clasică, pe care o folosea şi Al-Qaeda şi care dă rezultate prin prisma notorietăţii aduse. Este drept, totodată, că majoritatea acestor atentate sunt realizate în numele Daesh, de către terorişti care poate nu au ajuns niciodată în Siria sau Irak dar care se radicalizează şi aderă la ideologia jihadistă. Raportul Comisiei Speciale care a investigat atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, concluziona, printre altele, importanţa ideologiei care va transcede grupările teroriste, iar acest lucru îl vedem de ceva ani buni. Nu este nevoie să fii antrenat într-o tabără specială, ci să aderi la ideologie pentru a comite un act terorist. Pe acest fond, jihadiştii revendică orice act de criminalitate sau terorism, profitând de mass-media ca de o adevărată armă.

Ce ne puteți spune despre acuzele aduse statelor din Golf în ceea ce privește subvenționarea terorismului islamic?

Nu cu mult timp în urmă, în cadrul unui eveniment ce a avut loc în Muntenegru, am discutat cu fostul şef al Pentagonului, Generalul John Allen, despre subiectul în cauză acesta afirmând că statele din Golf sunt parteneri viabili ai SUA în lupta antiteroristă. Problema nu este dată de ţările în sine, ci de anumite persoane, unele dintre ele făcând parte chiar din leadership-ul politic, ce susţin cauza jihadistă, oferind fonduri către anumite grupări. Jihadismul nu este o soluţie pentru Monarhii, întrucât ideologia Daesh sau Al-Qaeda este una ce delegitimează aceste regimuri pe care le consideră apostate, îndepărtate de la calea lui Allah. Mai devreme sau mai târziu, dacă ele devin mai puternice vor ataca statele Golfului, motiv pentru care nimeni nu are acest interes.

Cum vedeți radicalizarea unor cetățeni europeni de origine arabă? Cât de gravă este această problemă socială cu implicații destabilizatoare?

Este una dintre cele mai mari probleme cu care Europa se confruntă în prezent. Lideri precum Angela Merkel au susţinut că multiculturalismul a eşuat, tocmai pentru că inclusiv cetăţeni musulmani de generaţia a doua au recurs la atentate teroriste. Este clar, undeva, din motive sociale, patologice, religioase, aceştia nu s-au integrat, găsind în fundamentalismul islamic o refulare. Din acest punct de vedere, multiculturalismul trebuie înlocuit cu interculturalismul, nemaifiind suficient să trăim împreună fără a interacţiona şi fără a ne cunoaşte. Un rol important îl au liderii comunităţilor, indiferent că vorbim de creştini sau musulmani. În sens contrar, extremismul de dreapta tinde să prindă contur în inima Europei, afectând  chiar viitorul Uniunii.

Astfel de cazuri au fost întâlnite inclusiv în ţara noastră, dar instituţiile abilitate şi-au făcut datoria şi i-au expulzat pe cei în cauză, însă în ţări precum Belgia, Anglia sau Franţa este mult mai greu de operaţionalizat, motiv pentru care apar breşe de securitate. Numărul etnicilor musulmani este mult mai mare, de ordinul milioanelor, celulele mult mai dinamice şi complexe, iar de multe ori pentru a destructura o grupare trebuie să acţionezi exact ca în cazul urmăririi unui spion. Îl laşi să se plimbe nestingherit pentru a penetra întreaga reţea, dar apare şi riscul eşecului, iar suspectul realizează un atac terorist. Din acel moment, mass-media află că atentatorul a fost reţinut, s-a aflat în atenţia autorităţilor, dar la un moment dat, a fost eliberat, apărând critici şi acuze la adresa autorităţilor în cauză.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here