Care a fost climatul de discuție în cadrul summit-ului de la Varșovia? Cum au influențat evenimentele de pe scena internațională reuniunea la nivel înalt a NATO?

Atmosfera a fost una de coeziune și de decizie. Până la urmă tonul, forma, conținutul tuturor documentelor sunt extrem de dure, extrem de hotărâte în raport cu Federația Rusă aceasta fiind, de fapt, marele subiect al unor declarații NATO, ocupând 52 de articole din 139 ale declarației. Vorbim despre unitate, despre hotărârea Alianței și chiar și acest limbaj este un element de descurajare credibilă în raport cu Federația Rusă, consacrat pe toate diapazoanele și în toate documentele, și pe holuri și în declarațiile publice ale oficialilor. Toate acțiunile sale sunt condamnate sau sunt considerate a fi amenințări la adresa Alianței sau încălcări flagrante ale teritoriilor naționale, încălcări ale angajamentelor pe care Rusia și le-a asumat, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice în 1991.

Pe de altă parte, tonul preocupat mai poate fi identificat și în discutarea foarte serioasă a unor elemente care țin de perspectivele Alianței și aici mă refer la problemele majore ale Europei și ale democrației în general: unele lucruri țin de BREXIT, de faptul că, iată, Marea Britanie se dezangajează la nivel european, dar crește ca implicare la nivelul Alianței, de faptul că statele nordice au o înclinație de a-și creste interesul pentru Alianța Nord-Atlantică. Se așteaptă o presiune internă puternică pentru Suedia și Finlanda de a se alătura Alianței, din același motiv, pentru că acea alianță nordică, NORDEFCO – a statelor membre NATO și nonmembre NATO (și aici mă refer, desigur, la Suedia și Finlanda) să fie cuprinse, împreună cu Marea Britanie, în Alianță și în structurile comune de apărare în zona Mării Baltice și a Mării Nordice.

De asemenea, mai putem să vorbim despre o dezbatere extrem de puternică în raport cu evoluțiile din Europa, mă refer în mod specific la recrudescența partidelor naționaliste, populiste, anti-imigranți, anarhiste, islamofobe, dar și partide anti-sistem, iar aici există marile întrebări și marile dezbateri. Madeleine Albright a fost unul dintre cei mai importanți contributori într-o asemenea dezbatere.

În principal, marea preocupare este de ce un electorat ar vota pentru partide anti-sistem, când spun anti-sistem mă refer la partide de natură anarhistă, altfel de stânga, care au votanți din clasa de mijloc, votanți de dreapta. Iată că aceste partide, combinate cu cele din toate orientările, cu cele naționaliste, cu cele populiste de toate culorile, cu cele anti-imigranți si anti-sistem, iată suma acestor partide capabilă să creeze o masă critică, care în unele state, să ajungă să depășească majoritatea.

De aici sunt marile întrebări și marile temeri legate de dezvoltarea democrației, de unde provine chiar punerea sub semnul întrebării a structurilor liberale și a ordinii internaționale construite după prăbușirea URSS în 1991, aduce în egală măsură și o contestare mai degrabă anarhistă, o combinație de alianțe naționaliste, populiste și anti-imigranți, o contestare a tututor construtelor elitelor europene începând cu 1948-1949, contestarea ONU, contestarea NATO, contestarea UE, contestarea Organizației Mondiale a Comerțului, contestarea FMI. Practic este pusă sub semnul întrebării întreaga ordine globală, și aceasta în momentul în care globalizarea s-a accelerat, în momentul în care avem nevoie mai mult decât oricând de aceste structuri care să reglementeze Dreptul Internațional și ordinea internatională.

Aici se ridică o altă mare preocupare a summit-ului, sintetizată foarte bine, ca urmare a trei alegeri extrem de importante. Urmează alegerile în SUA, unde avem un candidat, Trump, care este cumva într-o postură anti-sistem, avem o altă candidatură în luna martie în Franța, unde îi regăsim pe Marine le Pen dar și pe Nicolas Sarkozy, unde zona euro/sceptică este singulară. Vom mai avea alegeri în Germania, acolo unde există extremă și de dreapta și de stânga, dar cel mai probabil social-democrații actualului ministru de externe par să se contureze ca viitori decidenți politici. Nu mai este vorba despre cazuri izolate, ci de un trend: în câteva săptămâni este posibil să avem un președinte austriac de extrema dreaptă.

Deci, lucrurile care duc la punerea sub semnul întrebării de ce nu a putut fi angajat acest electorat, de ce nu a putut fi antrenat în zonele clasice, sau în zone politice care aparțin de acestea, despre leadership-ul UE, despre implicarea politică a clasei de mijloc, despre leadership-ul politic în general și despre poziția unor părți anti-sistem care refuză asocierea cu partidele clasice sau acționează pe principiul că nu sunt nici pe dreapta nici de stânga și că poziția la guvernare este una selectivă, oportunistă, de la caz la caz. Vorbim despre structuri politice blocante pentru construcția majorității și, deja, în Europa avem foarte multe exemple cu blocaje în formare de guverne: am avut în Belgia o perioadă îndelungată, avem în Spania al doilea rând de alegeri fără majoritate.

Care este viziunea dumneavoastră legată de inițiativa aliaților de consolidare a flancului estic, prin întărirea prezenței militare în statele baltice?

Consolidarea flancului estic este doar o componentă, de fapt, a mesajului pe care Alianța Nord-Atlantică îl comunică prin acest flanc către Federația Rusă. Există o componentă în zona de nord, în cazul cel mai clar conform articolului 40, deci de descurajare și îmbunătățire a apărării în zona de nord: spune că Alianța va apăra orice aliați. Mesajul legat de articolul 41 în zona de sud este că acela își asumă libera circulație a forțelor sale armate în întreg teritoriul alianței, adică posibilitatea ca forțele să se amplaseze practic ”peste noapte” sau oricând să se poată deplasa acolo unde un aliat ar fi, eventual, sub o amenințare sau direct atacat.

Semnalul general dat de actualele documente de cadru ale NATO este acela că Alianța își apără toți aliații, își evaluează constant problemele de contingență, își reface planurile de contingență și își pregătește posibilitățile de apărare în fața oricărui tip de atac, fie el de natură balistică, de natură cibernetică, de natură convențională sau de natură hibridă, incluzând aici și componenta de război informațional, chiar dacă el este rezumat doar la componenta de comunicare strategică.

Al doilea mare mesaj se referă la state care sunt parteneri, se referă în mod special la Republica Moldova, Ucraina și Georgia, fiecare având situații distincte: în cazul Georgiei și Ucrainei cu aspirații de a intra în NATO, cu războaie desfășurate pe teritoriul național, respectiv raptul teritoriului în Crimeea, prin anexarea ilegală de către Federația Rusă a peninsulei; Republica Moldova, un stat cu un conflict nerezolvat pe teritoriul său, cu statutul acesta de neutralitate și fără aspirația de a deveni membru al NATO, dar care colaborează cu NATO.

Pentru toate aceste state, NATO a transmis un mesaj extrem de clar: orice amenințare, încălcare prin forță a teritoriului cum s-a întâmplat în Ucraina, Georgia și în Republica Moldova este o amenințare la adresa securității aliate. În al doilea rând este un mesaj extrem de puternic, cu puternică susținere politică: susținerea integrității teritoriale, a independenței și a suveranității acestor state. Ba mai mult, se insistă chiar și asupra libertății suverane a acestor state de a-și alege opțiunea de securitate pe care și-o doresc, în mod suveran și, mai spune în comunicatul final, «dincolo de presiunile sau constrângerile externe ».

Un al treilea mesaj extrem de important vine în susținerea celor trei state în legătură cu așa-numitele conflicte înghețate, atât din Georgia, cât si din regiunea separatistă ucraineană. În toate acestea există o susținere puternică a Alianței, în cadrul principiilor generale europene și a principiilor care țin de integritatea teritorială a acestor state, independența lor și opțiunile lor suverane.

Iată, deci, că mesajul Alianței este unul de descurajare și apărare în ceea ce privește statele membre, dar și unul de proiecție a securității, aici intervenind și proiectele în care sunt incluse cele trei state partenere în mod special, dar și altele, referitor la construcția capabilităților de apărare, antrenament, respectiv componenta de reformă şi construcţie instituțională. Din acest punct de vedere, toate statele de mai sus sunt incluse în asemenea proiecte. Discutăm despre asumarea antrenamentului, consultanței, cooperării și sprijinului din partea Alianței.

Ce poziție adoptă NATO în raport cu activitatea Statului Islamic, în termeni strategico-militari?

Auto-intitulatul Stat Islamic sau Daesh este în atenția Alianței, în mai multe categorii de articole și documente. Pe de o parte, se vorbește foarte mult despre influența pe care o are în interiorul Europei, despre “inamicii din cetate”, capacitățile de recrutare, în principal folosind Internetul și, din acest punct de vedere se vorbește foarte serios de convertirea pe internet și de capacitatea de a reacționa în fața terorismului, nu i-aș spune intern, dar asupra “lupilor singuratici”, a celor care s-au alăturat mișcării teroriste.

Cel de-al doilea mesaj, extrem de important, ține de zona de conflict din spațiul Siria-Irak, zona pe care și-au asumat-o sau au ocupat-o trupe Daesh. Este de asemenea vizată și se vorbește despre capacitatea de intervenție. Este adevărat că în mare parte vorbim despre state membre NATO care participă la aceste operațiuni, nu de alianță ca întreg. Alianța în sine și-a căutat niște puncte, nişe unde poate acorda sprijin și una dintre rezoluții, unul dintre articole, vizează faptul că NATO va folosi drone și aparate de supraveghere fără pilot în sprijinul coaliției internaționale împotriva ISIS.

Ce ne puteți spune despre relația dintre NATO și Ucraina, în condițiile întrunirii comisiei speciale destinate cooperării cu statul ucrainean cu prilejul summit-ului de la Varșovia? Ce presupune pachetul de asistență pentru Ucraina?

Vorbim într-adevăr despre Ucraina în cadrul temelor vizând statele din imediata vecinătate a teritoriul Aliat, deci vorbeam mai devreme despre o abordare a proiectului de construcție a capacităților de apărare și în domeniul securității comune pentru statele partenere. În cazul Ucrainei am avut de-a face într-adevăr cu reuniunea Comisiei NATO-Ucraina la nivelul șefilor de stat, o rezoluție prin care Ucrainei i s-a oferit, dincolo de elementele individiduale sau bilaterale pe care le-a primit în mod constant, acest Pachet extins. Pachetul extins vizează circa 40 de puncte de angajamente, reforme, construcții instituționale, sisteme de training dar și consultanță pentru realizarea de instituții în domeniul acesta.

Vă spuneam că există mai multe astfel de elemente: apărare, securitate, domenii de reformă guvernamentală de care are nevoie statul ucrainean  pentru funcționalitatea sa. Suntem, deci, în situația în care NATO vine să sprijine efortul statului ucrainean de a se reface, de a-și face reforme, concomitent cu efortul său de război din Est, acolo unde avem formal o încetare a focului, dar o încetare a focului în care mor zi de zi oameni. O parte interesantă și importantă din declarația finală se referă și la sprijinul pentru misiunea OSCE din Ucraina, dar și la un număr de articole din declaraţia finală a summitului NATO care vorbesc despre faptul că Federația Rusă ar trebui să retragă trupele, armamentul, să predea frontiera autorităţilor legitime de la Kiev. Deci avem mesaje consistente, coerente, sprijin politic dar și sprijin financiar, până la urmă, transfer de know-how pentru Ucraina în acest pachet.

A fost dezbătută problema amenințărilor hibrid în cadrul reuniunii din capitala poloneză? Dacă da, care au fost punctele abordate?

Există o abordare firească a acestei componente în documentele publice, în declarațiile publice: războiul hibrid se regăseşte cu două articole unde se vorbește despre contigentele și apărarea tuturor partenerilor şi de rezilienţa, pe care o asigură aliaților, inclusiv prin contracararea amenințărilor clasice, cât și a celor hibride. Regăsim un asemenea punct și în Declarația Comună UE-NATO, acolo unde se vorbește de o anume complementaritate și de cooperarea celor două organizații în combaterea războiului hibrid, fiecare având nișele proprii în care poate interveni, incluzând elementele războiului hibrid care nu sunt de natură militară, inclusiv elemente din sfera securității, pe care o acoperă direct Uniunea Europeană.

Mai există un al treilea element, de asemenea semnalat de discuție, în raport cu sprijinul: creșterea și sprijinul pentru creșterea componentei de reziliență, înseamnând capacitatea de a susține în continuare guvernarea și serviciile către populație în condițiile unui atac clasic sau hibrid. Componenta de reziliență se referă la statele membre și la statele partenere. Deci, Alianța își propune să își construiască mecanisme și capacități ca statele membre să aibă capabilități de a rezista și totodată Alianţa să sprijine și state partenere în rezistența la amenințările de tip hibrid.

Ce presupune Comisia NATO-Georgia?

Comisia NATO-Georgia a avut prima întâlnire la nivel de miniștri de externe ai statelor membre NATO, instituţia fiind înființată imediat după 2008, după războiul din Georgia. În acest cadru se discută proiectele și necesitățile directe ale Georgiei în domeniul Apărării și securității. Declarația finală, care nu este de nivelul șefilor de state, include angajamentul Alianței în susținerea creșterii capacităților de Apărare și de securitate ale Georgiei. Există o susținere foarte interesantă și importantă pentru Georgia, prin faptul că toate angajamentele anterioare, inclusiv acela că Georgia va deveni membru NATO, sunt reafirmate în actuala declarație finală, dar și în declarația Comisiei NATO-Georgia.

Semnalul distinct este faptul că de această dată nu avem în declarația finală afirmația ca atare, pe care o regăsim pentru prima oară și negociată puternic la summit-ul NATO de la București din 2008. Acolo se spunea foarte clar: “Georgia și Ucraina (la vremea respectivă) vor deveni state membre NATO”, deci fără mențiunea virgulă, “când vor îndeplini condițiile”. Ce s-a întâmplat din 2008, este faptul că Ucraina sub Ianucovici a optat pentru o politică “non-bloc”, de nealiniere și, practic, a ieșit de pe acest drum al opţiunii integrării euro-atlantice. Chiar dacă, ulterior, începând cu 2016, această retorică fost abandonată, este foarte dificil de a se ajunge să revizuim documentele ca înainte, peste noapte. În ceea ce privește Georgia, nu mai apare formularea singură, doar pentru această țară, că “Georgia va deveni membră a NATO”, ci referințe la situația pe care v-o citam asupra faptului că « toate anagajamentele anterioare care vizează Georgia sunt reconfirmate de Alianță ». Aici suntem în raportul dintre Alianță și Georgia așteptând, însă, viitoarele alegeri, așteptând reforme pentru combatarea corupției în ceea ce privește statul georgian și, evident, sustenabilitatea implementării acestora.

Cum vedeți relația NATO-UE, o dată cu semnarea declarației comune între alianță și Comisia Europeană, respectiv Consiliul European?

Într-adevăr este o trecere la un nou nivel de cooperare între NATO și UE. Sunt două organizații care funcționează cu cartiere generale în Bruxelles, în două părți ale orașului e adevărat. Există puține zone de interferență, însă, pe relația militară am avut pe de o parte o dorință a UE de a creea armata europeană, proiect încă valabil. Pe de altă parte, am avut acordurile Berlin plus de cooperare cu NATO, care are capabililăți militare.

Doar că de această dată vorbim despre un acord comprehensiv pe un număr de teme importante, între care și combatarea războiului hibrid și cooperarea pe zona comunicării strategice, a războiului informațional, elementelor ce țin de cooperarea în vederea combaterii migrației, respectiv a terorismului.

Mai mult, declarația finală vine și recomandă structurilor decizonale să evalueze și să ajungă la concluziile potrivite, însă astfel încât această cooperare pe un număr de domenii să fie eficientă și imediată, incluzând schimbul de informații și, în mare măsură, acolo unde se poate, schimb de intelligence. Spuneam că aici avem o problemă deoarece cunoaștem foarte bine două state cu probleme reciproce, Cipru și Turcia: Cipru este membru UE și nemembru NATO, Turcia este membru NATO și nemembru UE. Absența unei soluții defintive la acest diferend din Cipru face dificil schimbul de intelligence între NATO și UE, acesta fiind blocat, întocmai ca și alte elemenente de cooperare. Iată că de această dată s-a trecut peste un număr de blocaje și s-a angajat o funcționare bilaterală importanta între cele două organizații.

Care este opinia dumneavoastră în ceea ce privește viitorul comandament de divizie NATO aflată sub comanda României?

Există un comandament de divizie la București care urmează să comande toate celelalte unități de integrare a fortelor din zona de S-E și urmează să comande acea brigadă ce urmează a fi creată la propunerea României, cu două batalione românești și două batalioane internaționale. Deci, în subordinea acestui comandament de divizie, un echivalent sudic pentru comandamentul celălalt de divizii de nord de la Szczecin, din Polonia. Acesta va gestiona în mod direct toate categoriile de forțe ale Alianței din zona de S-E.

Discutăm cu prilejul acestui summit despre o reiterare a adaptării Alianței la noul climat internațional, după modelul întrunirii de la Londra din 1990?

Alianța Nord-Atlantică se adaptează din 1949, de când a fost înființată. În mod constant a avut extinderi și adaptări la amenințările existente. A făcut-o și după prăbușirea URSS, a făcut-o și prin deschiderea către statele membre ale fostului Tratat de la Varșovia. Am avut o adaptare și atunci când a propus Parteneriatul pentru Pace, era membru și Federația Rusă, sunt membre în continuare și statele Asiei Centrale, care dintre acestea nu sunt neutre, respectiv statele din spațiul post sovietic. La origine, România a fost primul stat care a accedat la acest parteneriat în 1994.

De atunci am avut extinderea Alianței prin valuri succesive și am mai avut adaptări succesive ale Alianței la două tipuri de amenințări: am avut în 1999 misiunile out of area, ieșirea operațiunilor aliaților dincolo de propriu teritoriu, am avut intervenția din Afganistan la distanță strategică, am avut accesarea articolului 5 al Alianței odată cu atacurile de la 11 septembrie, fiecare dintre aceste elemente a reprezentat un precedent care a fost, de fapt, adaptarea Alianței la situațiile în care a fost pusă în sensul amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților la adreasa cetățenilor și a teritoriului aliat.

Deci, o face în mod constant, Summit-ul de la Varșovia fiind o continuare a acestei adaptări, de această dată față de noile amenințări ale momentului: amenințarea clasică din partea Federației Ruse, amenințări teroriste, amenințări de altă natură. Avem în continuare articole în declarația finală (Comunique) privind securitatea energetică și securitate cibernetică. Nu puteam să vorbim despre asemenea amenințări în momentul în care nu era descoperit Internetul, sau lumea nu era încă informatizată, deci iată câte s-au petrecut de atunci.

Fara comentarii

Lasa raspuns