Revoluția Islamică din 1979

Eveniment major ce marchează întreaga scenă politică iraniană, cu implicații directe inclusiv în climatul prezent, Revoluția Islamică din 1979 reprezintă o schimbare majoră în sistemul politic de la Teheran. Astfel, în ciuda faptului că tradiția istoriografică descrie un stat cu o străveche venerație pentru trecutul preislamic, perfect integrat în Sistemul Westfalic, noul regim din Iran va adopta radicalismul islamic drept doctrină națională.

Percepția occidentală este eminamente nuanțată, însă gânditori precum Edward Said insistă asupra percepției de superioritate a Occidentului, respectiv asupra romanticizării lumii orientale, precum și a dominației estului de către vest, motivându-și opininia prin ideea de ”subtle and persistent Eurocentric prejudice against Arab–Islamic peoples and their culture”. În mod antitetic, Iranul are una dintre cele mai coerente conștiințe naționale, ca urmare a tradiției fondatoare a Imperiului Persan: artă și cultură magnifice, aparat birocratic sofisticat, armată multietnică numeroasă, instrumente prin intermediul cărora statul persan a exercitat influența asupra unor provincii geografice îndepărtate din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și de Sud-Vest, respectiv Africa de Nord.

Mișcările revoluționare din 1979 izbucnesc pe fundalul opoziției antimonarhice crescânde, a mișcărilor reformatoare ce solicitau tot mai activ abolirea regimului șahului Reza Pahlavi. Fundamentul acestor mișcări împotriva regimului legitim de la Teheran sunt considerate ca fiind rezultatul dislocărilor impuse de programul de modernizare al șahului: tactici dure și arbitrare prin care autoritățile încercau să controleze nemulțumirile. În același an, ca urmare a disfuncționalităților sistemice și a fenomenului de pierdere a puterii de către șahul Reza Pahlavi, Ayatollahul Ruhollas Khomeini revine din exilul de la Paris, respectiv din Irak, asumându-și rolul de Lider suprem al revoluției. Direcția pe care o va aborda liderul revoluționar de la Teheran este privită de actorii internaționali ca un atac la adresa ordinii regionale precum și la adresa structurii instituționale a societății contemporane.

Ideologia politică a Ayatollahului Khomeini se conturează încă de la început ca fiind una anti-occidentală și radicală: Liderul revoluționar este de părere că statul nu este o entitate legitimă, enunțând faptul că harta Orientului Mijlociu din secolul al XX-lea este o creație falsă, neislamică, acuzând liderii occidentali că sunt ”imperialiști, tiranici, egocentrici, separând între ele diverse segmente ale ummah”. În acest mod, instituțiile din Orientul Mijlociu sunt lipsite de fundament islamic, ca urmare a faptului că nu sunt bazate pe legea divină.

Pe cale de consecință, relațiile internaționale bazate pe procedurile westfalice au fundamente false, motivație din care decurge nevoia de reconstrucție a unui sistem internațional pe baze spirituale. În acest sens, este necesar ca guvernele din lumea musulmană să fie înlocuite de taghut, o adevărată guvernare islamică. În acest mod, discursul liderului Khomeini se concentrează pe ideea de legitimitate a regimului, de facto pe lipsa flagrantă a acesteia în ceea ce privește conducătorii lumii arabe din decada a VII-a a secolului al XX-lea. Astfel, sistemul politic pe care liderul Khomeini intenționează să îl cristalizeze este unul fundamentat pe baze ecleziastice, în profund contrast cu laicizarea pe care majoritatea statelor lumii o aplică încă de la începutul secolului.

Republica Islamică Iran

Revoluția se încheie astfel cu proclamarea Republicii Islamice Iran la data de 1 aprilie 1979, caracterizată de Ayatollahul Khomeini ca fiind ”Ziua întâi a guvernării lui Dumnezeu”. Fundamentându-și ideologia puterii pe tradiția islamică a lui Muhammad, noua conducere de la Teheran își expune încă din primele momente ale regimului intenția de a readuce Iranul la regimul instituit de Profet și Ali, ginerele acestuia, după cum afirmă Mehdi Bazargan, desemnat pentru funcția de prim-ministru în cadrul unui interviu acordat pentru New York Times.

Primele măsuri ale noului regim vor fi implementate în direcția consolidării autorității, direcția abordată fiind aceea a inoculării ideii conform căreia guvernul este de natură divină, deci orice formă de disidență este o adevărată blasfemie, guvernul fiind transpunerea Sharia în plan teluric. Prin intermediul acestui instrument de acaparare a puterii, conducerea de la Teheran va susține o politică de epurare, marcată de un adevărat val de procese și execuții, respectiv o reprimare a minorităților religioase. Politica împotriva Sistemului de la Westafalia va deveni tot mai evidentă, apărând percepția conform căreia Khomeini intenționa să anihileze mecanismele de funcționare stabilite în 1648, adoptând o serie de titulaturi cu o evidentă încărcătură propagandistică: ”Liderul suprem al Revoluției Islamice, Liderul ummah și al popoarelor oprimate”. Paradoxul acestei atitudini este dat de faptul că Iranul era una dintre națiunile aflate sub protecția oficială a Sistemului de la Westfalia.

Încleștarea dintre Occident și Teheran se transformă într-o adevărată criză diplomatică în momentul în care autoritățile iraniene comit un atac asupra reprezentanței diplomatice americane, încălcând astfel unul dintre principiile ce stau la baza sistemului post Războiul de 30 de ani: imunitatea diplomatică. În timpul acestei perioade marcată de eforturile iraniene de a distruge fundamentele cooperării internaționale, Teheranul va lua ostatic întreg personalul Ambasadei mericane pentru aproximativ 444 de zile: ”The Carter administration must now negotiate at gunpoint to protect the lives of the hostages and the principle that the United States will not have its national policy dictated by threat or blackmail”. Practic, prin acest act împotriva sistemului diplomatic, un stat atacă reprezentața diplomatică a altui stat, consacrată în legislația internațională ca fiind teritoriul statului în cauză.

Legea fundamentală iraniană este instrumentul legal pe care regimul de la Teheran îl va exploata în vederea fundamentării acestui regim radical islamic, unul dintre articolele acesteia stipulând că ”unificarea tuturor musulmanilor este o obligație națională”. Astfel, diferențele doctrinare sunt plasate în plan secund, prioritare fiind obiectivele comune. Prin urmare, factorul ideologic primează în fața celui teologic, în ciuda rivalităților fratricide.

Între fatwa și terorismul subvenționat de stat 

Creșterea autorității ayatollahului devine evidentă odată cu evenimentele din 1989, când Khomeini își abrogă autoritate judiciară globală, acționând la emiterea de fatwa (sentințe religioase) prin care pronunță condamnarea la moarte a scriitorului Salman Rushdie (cetățean britanic de origine indiană musulmană) pentru publicarea unei lucrări pe care Teheranul o considera ofensatoare: ”Mr Salman Rushdie was in hiding under police protection last night and unrepentant about the contents of his novel, The Satanic Verses, which yesterday provoked the Iranian religious leader, Ayatollah Khomeini, to call for his execution.”

Fatwa împotriva scriitorului musulman de origine indiană a reprezentat unul dintre detonatoarele pentru izbucnirea unei adevărate înfruntări ideologice între Teheran și Occident, soldându-se cu ruperea relațiilor diplomatice dintre Iran și Marea Britanie. Condamnarea lui Salman Rushidie l-a plasat pe autorul Versetelor Satanice sub protecția Guvernului Marii Britanii, pe durata cabinetelor Margaret Thatcher, John Major, respectiv Tony Blair, conducând totodată la o mișcare internațională împotriva cenzurii, mișcare ce a atras inclusiv autori de origine iraniană, azilanți în Europa după îndepărtarea lui Reza Pahlavi în 1979.

Republica Islamică Iran este de asemenea acuzată de Occident ca find una dintre țările care susține terorismul și milițiile nestatale care contestă autoritățile existente din statele în care acționează: Hezbollah (Liban), Armata Mahdi (Irak), respectiv Al-Qaeda. Implicarea Teheranului în atentatele din 11 septembrie 2001 este validată atât de o serie de rapoarte ale unor comisii abilitate să investigheze atacul terorist de la începutul anilor 2000, cât și de investigațiile întreprinse de Ottawa în vederea deconspirării activității teroriste de pe teritoriul canadian. Cercetările ulterioare au demonstrat posibile legături atât cu gruparea Hamas, cât și cu susținerea talibanilor din Afganistan.

Moștenirea revoluționară a evenimentelor din 1979 este un fapt curent în comportamentul și interacțiunile iraniene pe plan internațional. Reține atenția în acest sens scrisoarea Președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad din 2006, adresată omologului său de la Casa Albă George W. Bush, în care aduce în discuție ”supunerea globală în fața doctrinei relațiilor corecte”. Concomitent, este binecunoscută practica Președintelui iranian de a încheia corespondența prin sintagma ”Vasalam Ala Man Ataba`al hoda” (Pace doar celor care urmează calea adevărată).

În prezent, principala sursă de tensiune între Republica Islamică Iran și Occident este programul nuclear iranian, reînarmare ce problematizează orice încercare de reconstruire a relațiilor cu Comunitatea Internațională, tocmai ca urmare a temerii de cooperare a Teheranului cu organizațiile jihadiste. Această manifestare a puterii iraniene prin mijloace exclusiv coercitive este tocmai consecința fidelă a procesului perpetuu de radicalizare, proces ce atinge noi cote cu fiecare reformă de tip autocratic, respectiv încercare de demantelare a sistemului internațional.

Antiteza dintre Iranul post 1979 și Iranul de după revoluția islamică este un exemplu concludent al unui curent mai degrabă constructivist, practic identitatea națională fiind determinată de regimul aflat la putere. Dacă după lovitura de stat din 1953 la Teheran se poate observa o secularizare, o deschidere spre civilizația de sorginte occidentală, după venirea la putere a ayatollahului Khomeini Iranul devine un adevărat teren de înflorire pentru Islamul radical, devenit astăzi unul dintre cele mai opresive regimuri politice, acuzat de încălcarea flagrantă a drepturilor omului, chiar dacă după moartea lui Khomeini regimul pare să capete o față mai umană.

Paradoxul din spatele acestui regim vine pe fundalul unei evoluții diametral opuse cu parcursul genral: în timp ce majoritatea statelor funcționale demonstrează o distincție clară între autoritatea guvernanților și libertatea personală, Teheranul utilizează coerciția ca principal instrument de transpunere a deciziei politice în practică.

Caracterul ecumenic este o trăsătură intrinsecă a acestui actor politic, cu atât mai mult cu cât nu se poate realiza o delimitare clară între politic și religios, prerogativele fiecăruia dintre cei doi poli nefiind determinate, astfel fragmentarea factorului de decizie conduce deseori la conflicte de putere similare cu cele de după moartea întemeietorului republicii islamice.

Concepția iraniană asupra statului de drept

Statul de drept este profund contestat de analiștii politici occidentali, dat fiind comportamentul agresiv al decidenților politici iranieni față de proprii cetățeni, având cunocute măsurile de epurare pe fundamente confesionale, precum și tradiția secesionistă a populației kurde. Reține atenția în acest sens asasinarea a trei dintre cei mai importanți membri ai Partidului Democratic din Kurdistan într-un restaurant din capitala federală germană. În același sens, Curtea de Apel de la Berlin a acuzat în pledoaria finală regimul de la Teheran de implicare în asasinate la nivel mondial.

Cenzura sau inegalitatea de gen sunt doar câteva dintre măsurile ce trimit mai degrabă spre un trecut nu tocmai glorios, cu atât mai mult cu cât revoluția din 1953 a izbucnit tocmai din dorința de demantelare a acestor practici agravante, vizând instaurarea unui regim mai apropiat de principiile democratice. Fareed Zakaria face o distincție între alegerea liderilor politici pe principii democratice și liberalismul constituțional, fapt ce poate explica raportul dintre forme și fond în ceea ce privește funcționarea regimului iranian de după 1953.

Statul iranian se distinge de liberalismul occidental tocmai prin inversarea raporturilor cu cetățenii. Dacă în spațiul euro-atlantic statalitatea se fondează pe principiile de protecție și servire a cetățenilor, în Iran statul devine un adevărat sfetnic credincios al elitei conducătoare, însă profund opresiv cu așa-zisul electorat, evident cu rol strict decorativ.

Iranul în Relațiile Internaționale

Izolaționismul în care se află regimul de la Teheran vine pe fundalul susținerii celulelor teroriste din state europene, cel mai recent exemplu fiind atentatul de la Burgas din 2012. Coalizarea organizațiilor non-guvernamentale și guvernamentale deopotrivă împotriva acestor acțiuni subversive îndreptate împotriva suveranității unor actori politici devine un fapt curent. Forma islamică a realpolitik a atins cifra de 100 de asasinate în Europa și Statele Unite ale Americii conform statisticilor oficiale corespunzătoare anului 1992.

Acest comportatment din partea unei puteri nucleare emergente se dovedește a fi unul dintre elementele destabilizatoare pe continentul asiatic, cu atât mai mult cu cât Teheranul pare să fi înțeles conceptul de anarhie internațională în sensul propriu al termenului, în conformitate cu o concepție distorsionată asupra conceptului de proiectare a puterii. Aceste instrumente belicoase ale politicii externe iraniene amintesc de asasinatele comise de partidele comuniste din statele populare, iar mai apoi socialiste, împotriva liderilor opoziției. În bună măsură, aceste răbufniri specifice totalitarismului, cunoscute sub numele de terorism subvenționat de stat, au același scop cu cele comuniste: anihilarea alterității.

Din perspectiva evoluțiilor ulterioare ale cooperării cu comunitatea internațională, liderii mondiali atrag atenția Președintelui Hassan Rouhani cu privire la reformele ce trebuie implementate pentru normalizarea relațiilor cu Occidentul, dată fiind starea de înapoiere economică, socială și politică a acestui actor utopic.

Sintetizând, un eventual curs ascendent al Iranului, atât la nivel intern cât și extern, este condiționat de eliminarea reminescențelor din timpul regimului personal al lui Ruhollas Khomeini, responsabil pentru degradarea generală a statului, ai cărui cetățeni l-au glorificat efectiv pe acest ultim calif al islamului ”întors la doctrina lui Muhammad”.

  

Fara comentarii

Lasa raspuns