În calitate de fost consilier prezidențial pe probleme de politică externă, cum vedeți decada 1990-2000 din perspectiva implicării statului român pe scena internațională?

Nu cred că putem caracteriza deceniul 1990-2000 în bloc, a fost o perioadă de transformări neașteptate și foarte rapide, atât pentru România, cât și pentru întreg contextul internațional. Dacă (re)citiți memorialistica anilor 1986-1991, vă veți da seama imediat că până și cei mai de vârf decidenți ai lumii, de la Gorbaciov la Bush, nu au putut prevedea nici prăbușirea sistemului comunist în întreaga Europă, nici disoluția URSS, nici unificarea Germaniei. Decidenții români ai acelor ani, în frunte cu Ion Iliescu, erau încă și mai tributari unei imagini de statu quo decât elitele politice ale marilor puteri.

Vă amintesc de  declarația de fidelitate a domnului Iliescu, proaspăt președinte al CFSN, față de Pactul de la Varșovia, de frecvența și consistența contactelor cu URSS din decembrie 1989 și ianuarie 1990, de semnarea Tratatului cu URSS în primăvara lui 1991, cu o lună sau două înainte de puci, de poziția singulară a președintelui României față de același puci. Din fericire, atunci, guvernul condus de Petre Roman a avut o viziune ceva mai clară a mersului istoriei. Cu toate astea, MAE român s-a grăbit să vândă tocmai atunci sediul ambasadei RSR de la Berlin, cu doar câțiva ani înainte de proclamarea Berlinului drept capitală a Germaniei unificate.

Către jumătatea deceniului, se părea că se petrece totuși o reevaluare ceva mai radicală a contextului: România semna Parteneriatul pentru Pace (pe care unii s-au grăbit să-l salute ca pe o alternativă la NATO), se organiza semnarea Pactului de la Snagov din 1995, prin care, cel puțin în teorie, toate forțele politice din România – chiar și cele mai anti-europene, ca ”România Mare” – își exprimau adeziunea formală la integrarea europeană; în același timp, procesul de integrare era în fapt blocat de politici non-europene, atât în acțiunea internă cât și în pozițiile pe care România le afirma în plan internațional.

Adevărata cotitură s-a produs abia odată cu alegerile din 1996, când la toate nivelele relevante au venit la putere noi actori politici, profund convinși că racordarea la valorile și structurile europene și euro-atlantice reprezintă deopotrivă șansa istorică a desăvârșirii marelui proiect național al României moderne și imperativul momentului istoric pe care îl trăiau atunci Europa și lumea.

Opțiunea majorității cetățenilor României pentru integrarea euro-atlantică și europeană a permis atât Președintelui Constantinescu, cât și guvernelor succesive CDR-USD să elaboreze și să pună în operă o strategie complexă de politici internaționale care vizau integrarea prin intermediul unui spor vizibil de securitate sub-regională, în care locul și rolul României ca factor de stabilitate și bună înțelegere să traducă în fapt avantajele geo-strategice ale poziției noastre la granița Balcanilor și a Europei centrale cu Ucraina și Rusia.

În momentul în care NATO și UE au fost silite să intervină în fosta Iugoslavie, în 1999, România era deja beneficiară nu doar a unei relații privilegiate cu SUA, datorită Parteneriatului Strategic inaugurat la București în iulie 1997 de președinții Clinton și Constantinescu – la care se adăuga parteneriatul special cu Franța și legături speciale cu Germania și Israel – ci și de o rețea de legături cordiale cu toate statele vecine – Ungaria, Bulgaria, Moldova și Ucraina – precum și cu țările din Balcani, de la FYROM și Grecia la Albania și Turcia. Toate aceste legături s-au dovedit benefice nu doar pentru noi, ci și pentru aliații noștri, consolidând șansele integrării.

Care au fost principalele provocări ale României pe drumul integrării euro-atlantice?

Și provocările, și obstacolele, nu au fost puține. În toamna lui 1996, economia nu era reformată mai deloc, doar subminată; societatea era majoritar convinsă că integrarea este necesară, dar nu era pregătită nici pentru sacrificiile pe care acest proces le impunea, nici pentru realitatea concretă a unui proces continuu de asumare și îndeplinire a unor obligații adesea dificile.

Clasa politică nu era nici ea cu mult mai pregătită moralmente și mai ales conceptual pentru obligațiile de membru al marilor organizații la care m-am referit: e de-ajuns să vă amintesc reacția opoziției din acei ani față de adeziunea președintelui și a majorității parlamentare – deja mai degrabă fragilă – la acțiunea forțelor NATO și UE în Balcani. Când primul ministru britanic Tony Blair a anunțat în Parlamentul României susținerea țării sale pentru integrarea României nu doar în NATO ci și în Uniunea Europeană, parlamentarii din opoziția PSD-România Mare arborau tricouri pictate cu ținte pe spate, asemeni suporterilor lui Miloșevici la Belgrad.

Tentativa de a limita integrarea la declarații lipsite de conținut a fost principalul obstacol în calea unei racordări accelerate a României la valorile și structurile europene și euro-atlantice. Din păcate, sechelele acestei stări de spirit se vădesc și acum, la 9 ani de la încheierea procesului politico-diplomatic de integrare.

Cum caracterizați evoluția statului român ca actor regional, prin raportarea la evoluțiile pre-integrare și post-integrare europeană?

Așa cum spuneam, politicile de cooperare subregională ca parte integrantă a strategiei de integrare au avut o mare importanță în anii 1996-2000. Din păcate, în următorii 15 ani, această direcție a fost neglijată. Eșecul repetat al construcțiilor propuse de România la Marea Neagră nu a fost singura victimă a acestei miopii.

La nivel de politică internă, ritmul reformelor rămâne un punct sensibil, în fapt element determinant pentru întârzierea integrării euro-atlantice a României. Este această problematică încă actuală pentru București?

Nu e vorba doar de reforme, ci de respectarea normelor europene în fiecare zi, lună și an. Post-integrarea nu înseamnă nicidecum oprirea reformelor structurale, mai necesare ca oricând în contextul crizei globale și aceea ce am putea numi ”post-criză”. În momentul actual, atenția prioritară trebuie să se îndrepte, în opinia mea, înspre consolidarea democrației și apărarea libertăților tuturor cetățenilor, fiindcă sechelele crizei globale par să favorizeze o periculoasă ascensiune a extremelor, fie de dreapta sau de stânga, și a populismului agresiv.

Cum caracterizați evoluția României cu statele vecine, având cunoscut procesul cu Ucraina pentru Insula Șerpilor și gradul de la granița româno-ungară?

Procesul cu Ucraina, pe care România l-a câștigat, a trezit poate unele resentimente în țara vecină, dar nu poate fi comparat cu problemele pe care le ridică în prezent relația cu Ungaria. Să le luăm pe rând. Faptul că, prin Tratatul din 1997, Ucraina recunoștea, pentru prima dată în 50 de ani, posibilitatea arbitrajului internațional în privința statutului Insulei Șerpilor a reprezentat o victorie diplomatică de proporții pentru statul român, câtă vreme era pentru prima oară când un stat fost sovietic recunoștea ca posibile drepturile noastre asupra unor teritorii acaparate prin dictat. Am fost de față când, în 1997, la vizita Președintelui Constantinescu la Curte, președintele acestei înalte instanțe a mulțumit oficial statului român pentru încrederea acordată.

Mai mult, specialiștii în drept internațional de la MAE, în frunte cu regretatul Dumitru Ciaușu, aveau încă de atunci certitudinea că decizia Curții internaționale nu avea cum să nu dea dreptate României, astfel că arbitrajul internațional a soluționat în favoarea noastră un conflict de graniță care risca să învenineze perpetuu relațiile celor două țări.

Problema relației noastre cu Ungaria de foarte diferită. După ce, în 1999, înalți oficiali ai comunității internaționale, în frunte cu președintele SUA, Bill Clinton, declarau România ca pe un model al soluționării politice a diferendelor cu vecinii, dând drept exemplu explicit problema relațiilor româno-maghiare, am ajuns acum – când ambele state sunt membre NATO și UE – să asistăm la o succesiune de provocări naționaliste de care guvernul maghiar e departe de a fi străin. Parte integrantă a politicilor anti-democratice și populiste pe care le promovează regimul Orban, aceste provocări vor trebui să fie stopate de Parlamentul și Comisia Europeană.

Aderarea la Spațiul Schengen este de departe una dintre cele mai tensionate problematici ale relației dintre București și Bruxelles. Ce părere aveți despre evoluțiile actuale ale procesului de aderare?

Aderarea la spațiul Schengen are o valoare economică importantă, pe lângă cea simbolică, care nu trebuie să fie neglijată. Problema e că în momentul actual spațiul Schengen este într-o gravă criză, de pe urma marii crize a imigranților. Să vedem ce mai rămâne din acordurile de la Schengen, și abia atunci putem relua și noi proiectul.

Relația cu Federația Rusă este una dintre cele mai aprig dezbătute probleme de politică externă. Cum vedeți cooperarea cu Kremlinul, dată fiind încordarea actuală cu prilejul inaugurării capabilităților NATO de la Deveselu?

Relația cu Federația Rusă a fost în toți acești ani un punct extrem de sensibil al politicii noastre externe. Rusia nu a încetat să declare că ”vecinătatea apropiată” – adică fostele republici sovietice, dar și statele cândva membre ale Tratatului de la Varșovia – fac parte din zona ei de securitate. La sfârșitul anilor `90, a existat o fereastră de oportunitate datorită problemelor interne foarte complicate cu care se confrunta Rusia. Am certitudinea că, dacă România nu ar fi folosit la maximum acest răgaz, am fi fost azi mai degrabă în situația Ucrainei, dincolo de granița NATO și UE.

Ca și în cazul Ungariei, România nu poate soluționa de una singură o problemă care privește de fapt întreaga comunitate internațională. Opinia mea este că, oricât de fragil ar fi echilibrul de forțe actual, Federația Rusă nu dorește activarea Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Datele problemei pot însă să se schimbe dramatic după alegerile prezidențiale din SUA.

Problema resurselor naturale este omniprezentă în spațiul public european. În contextul unor rezerve semnificative, poate România să joace rolul unui actor important în domeniul energetic?

Poate nu un actor important, dar desigur unul dintre actorii europeni. Problema este aceea a unei viziuni politico-strategice care acum lipsește cu desăvârșire.

Este un fapt cunoscut acela că problema refugiaților intră sub incidența clauzei de solidaritate din Tratatul de la Lisabona. Ce poziție considerați că trebuie să adopte România?

Clauza de solidaritate nu cunoaște excepții. Din câte știu însă, României nu i-au fost niciodată alocate mai mult de câteva mii de persoane, așa că ar trebui să fim mai puțin îngrijorați – și ceva mai ospitalieri, doar în imaginarul comun ospitalitatea și blândețea erau virtuți dominante ale românilor.

Adevărata problemă este alta, anume falimentul politicilor de integrare din țările tradiționale de emigrație, în frunte cu Franța. Marea Britanie și chiar Germania. Aici e nevoie de o reflexie critică serioasă, fără false pudori, altfel ne înghite pe toți valul de populism xenofob.

Cum vedeți aderarea la moneda europeană, în condițiile în care această clauză face parte din legislația comunitară, având rol obligatoriu?

E adevărat că ne-am angajat să adoptăm euro, dar, ca și în cazul spațiului Schengen, trebuie să vedem ce se întâmplă mai departe. Experiența flancului sudic al zonei euro – țările pe care atât de grațios le-au poreclit nordicii, PIGS – Portugalia, Italia, Grecia, Spania – ne îndeamnă să nu cumva să ne grăbim din rațiuni de trufie națională: riscurile sunt enorme. Eu sunt pensionară, și mă tem teribil de prețuri în euro pentru pâinea zilnică.

Ce direcții considerați fezabile pentru politica externă românească în contextul actual?

Direcții fezabile pot fi identificate, esențial este ca România să-și regândească statutul în UE și chiar NATO, și să renunțe la ideea păguboasă că politica externă i-o fac oricum alții. Avem de construit cooperări ad hoc în interiorul celor două mari organizații ai cărei membri suntem, altfel nu avem cum să ne promovăm propriile interese. E de-ajuns să amintesc falimentul extern al unei mari victorii democratice interne din 2012 ca să înțelegeți la ce mă refer. Pe de altă parte, România (mai) are încă spații favorabile cooperării, atât în Orientul Apropiat, cât și în America Latină și chiar Africa și nu înțeleg de ce nu ar trebui să le punem în valoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here