Din perspectiva unui orientalist, cum calificați acțiunile autoproclamatului Stat Islamic cu privire la acțiunile de distrugere a patrimoniului antic de la Palmyra?

Agresiunile la care a fost supusă Palmyra a șocat lumea mai mult decât s-a întâmplat în cazul altor situri antice distruse, tocmai pentru că orașul era văzut ca o adevărată întruchipare a relațiilor dintre variatele culturi mediteraneene ale antichității. Noi înșine, ca europeni, oameni ai unei civilizații cu rădăcini culturale și istorice în lumea greco-romană și bizantină, putem revendica dreptul la o memorie din care Palmyra face parte la fel de mult pe cât face parte din istoria Orientului apropiat. Sigur că istoricii, arheologii, istoricii artei, clasiciștii au o mai mare sensibilitate în fața spectacolului barbar și grotesc pe care ISIS l-a dat dinamitând templul lui Baal Shamin sau arcul monumental al lui Septimius Severus. Este inevitabil pentru că, înțelegând mai bine aceste monumente, atașamentul față de ele și odată cu el sentimentul de pierdere sporesc.

Exasperarea în fața imaginilor transmise cu cinism de către fundamentaliști, exasperarea în fața refuzului liderilor occidentali de a interveni eficient, conștiința faptului că Palmyra nu este decât cea mai vizibilă dintre victime, într-o serie care nu a iertat nici Ninive, Nimrud, Hatra, Dura Europos, Magdalu, mănăstiri și biserici medievale creștine, moschei și cimitire musulmane, situri preistorice precum Tell Brak, iată ingredientele unui coșmar pentru un istoric al lumii orientale. Dar Palmyra a devenit o efigie a acestui dezastru cultural, pentru că este unul dintre cele mai cunoscute situri antice din Siria. Un număr uriaș de oameni veniți de pretutindeni au vizitat-o, au fotografiat-o, au păstrat amintirea experienței spectaculoase a călătoriei printre ruinele magnifice ale orașului antic. Mutilarea lor a fost o lovitură pentru foarte multă lume

Pot fi considerate aceste acțiuni de distrugere a relicvelor antice ca fiind o parte inegrată a unei tentative subversive de rescriere a istoriei regiunii pe baza fundamentalismului islamic dus până la extremism?

Daech nu dorește să rescrie istoria. Intenția lor este aceea de a o anula, de-a o șterge. Conform ideologiei lor escatologice, califatul pe care îl imaginează Al Baghdadi este preludiul apocalipsei iar acțiunile acestuia sunt echivalente cu cele ale Profetului la începutul erei musulmane. De aici și preocuparea de a distruge nu numai situri, ci și obiecte de artă antică, cu deosebire arta figurativă asiriană, elenistică sau romană. Daech se văd pe ei înșiși în rolul lui Muhammad și al armatei sale care au distrus cei 360 de idoli în Kaaba. Orice persoană rațională înțelege dimensiunea profanatoare a acestor ambiții, nu întâmplător multe voci din comunitatea musulmană spun că Al Baghdadi și oamenii săi nu reprezintă Islamul nici măcar în vreo formă extremă.

Chestiunile teologice, însă, sunt mai complicate de-atât, în bună măsură și pentru că funcționarea religiei musulmane permite în mod istoric urmarea unor interpretări variate ale textelor sacre și nu există o unică instanță teologică, instituțională și morală care să medieze între ele. Faptul că monumente precum moscheea Al-Arba’eend din Tikrit, sau Al-Qubba Husseiniya din Mosul și atâtea altele dintre monumentele șiite au căzut primele victime ale acestei politici distructive arată că nu este vorba de o reinterpretare, de o tentativă de rescriere a istoriei. Este o nebunească, o halucinantă încercare de anulare a trecutului și de înlocuire a sa cu un soi de realitate monodimensională și atemporală care este lumea noului califat, peste care încă patru califi vor domni înainte de Ziua Judecății

Pot fi considerate acțiunile organizației teroriste islamice similare cu practicile regimurilor totalitare de construire a legitimității prin demantelarea fundamentelor sistemelor anterioare?

Există diferențe importante între comportamentul Daech față de trecut și cel al altor regimuri totalitare. Toate au în comun dorința de a controla trecutul, nu numai din motive legate de autolegitimare, ci și în cadrul unei strategii mai ample de control, care vizează instaurarea unei stăpâniri asupra timpului în toate dimensiunile sale. De asemenea, fiind instalate ca regimuri revoluționare, misiunea lor programatică este aceea de a destructura regimurile și societățile care le-au precedat și care le erau adversare. Rațiunea lor de a fi este despărțirea de trecut. Fascismul, comunismul, sau chiar variate forme de dictatură care nu pot fi considerate totalitare, au încercat de asemenea să și folosească trecutul, să îl interpreteze într-o manieră convenabilă. Unii dictatori și-au construit un cult al personalității care cuprindea printre ingrediente un soi de autoinserție în trecut.

Ceaușescu se prezenta ca urmașul lui Decebal, al lui Mircea cel Bătrân (rebotezat din acest motiv Mircea cel Mare) sau al lui Mihai Viteazul. Orientul apropiat nu este nici el lipsit de exemple, iar cel mai la îndemână este chiar Saddam Hussein, reprezentat adeseori în iconografia oficială alături de figurile lui Hammurapi și Nabucodonosor, cu fortificațiile Babilonului în fundal. Ideologia nazistă includea un misticism arian în virtutea căruia liderii regimului au căutat să reintepreteze trecutul începând cu preistoria. De aici și interesul unora, inclusiv Hitler și Himmler pentru arheologie, de la care sperau să primească o confirmare a viziunii naționaliste ariano-centrice. Daech, însă, nu urmăresc să se pună în niciun fel de relație cu istoria, cu excepția tratării trecutului ca un inamic într-un război în care nu sunt luați prizonieri. Nu întâmplător au organizat Kata’ib Taswiyya, unitatea specializată în identificarea și distrugerea obiectivelor istorice

Considerați, pe de altă parte, că Daech apelează la distrugerea civilizației Imperiului de la Palmyra tocmai ca urmare a incapacității de înțelegere a complexității civilizaționale din bazinul de apariție și dezvoltare a statalității?

Nu, nu cred. Pe de altă parte, chiar dacă ar înțelege, acest lucru nu le-ar diminua determinarea distructivă, dimpotrivă. Este important să observăm că membrii acestei organizații nu sunt, însă, egali în privința capacității de-a înțelege valorile moderne. Cred că trebuie să facem aici unele distincții importante. Pe de o parte este capacitatea de înțelegere a acestor lucruri pe care o are luptătorul Daech obișnuit, fanatizat sau, după cum începem să vedem tot mai des, incapabil să se sustragă de sub controlul organizației. Cei mai mulți dintre acești oameni fără îndoială că nu înțeleg toate semnificațiile patrimoniului cultural pe care îl distrug.

În plus, funcționează într-o logică în care ființa umană însăși nu are nicio valoare, iar într-un asemenea context psihologic violența împotriva culturii nu este decât un mărunt detaliu în tabloul atrocităților comise împotriva atâtor oameni, împotriva unor întregi comunități compuse din civili, femei, copii, oameni inocenți și fără apărare. De cealaltă parte se află ideologii, liderii Daech. Chiar dacă nu sesizează toate dimensiunile importanței acestor obiecte și situri istorice pe care le distrug, înțeleg suficient pentru a le exploata în mod ipocrit jefuindu-le și vânzând pe piața neagră tot ce poate fi deplasat, pentru ca apoi să își facă filmele de propagandă în care se prezintă ca luptători intransigenți contra apostaților și necredincioșilor. Liderii Daech înțeleg, de asemenea, în ce măsură ne afectează pe noi distrugerea acestui tezaur istoric.

Să nu uităm proclamația pronunțată de Al Baghdadi contra întreitului flagel occidental, după cucerirea Mosulului: democrația, laicitatea și naționalismul sunt denunțate ca păcate supreme și trebuie eradicate. Nu este gândirea cuiva lipsit de capacitate analitică sau de cunoașterea istoriei. Nu, acești oameni nu pot primi circumstanța atenuantă a ignoranței. Nu are rost să fim naivi și să ne imaginăm că explicându-le valoarea științifică a sitului de la Tell Brak nu-l vor mai jefui, sau că înțelegând semnificația nodului de civilizații care a fost cândva Tadmor-Palmyra vor regreta că i-au aruncat în aer monumentele. Singurul lucru pe care l-ar regreta ar fi faptul că nu au reușit să le jefuiască mai eficient și să facă distrugerea lor încă mai devastatoare

Devine credibilă în acest sens o posibilitate de impunere a terorii ca urmare a afirmaților de cucerire a lumii tocmai prin atacul asupra unui simbol al statalității?

Cred că Daech nu vede în antichitățile mesopotamiene și siriene simboluri ale statalității în sensul procesului antic de constituire a primelor state. Le asociază, însă, cu statul în context contemporan, în sensul relației pe care patrimoniul cultural îl are în statele moderne Irak și Siria, așadar cu rolul acestor situri în constituirea unor identități naționale. Din acest punct de vedere evident că atacarea lor intră în logica proclamatului califat, care nu poate admite existența statelor sau a națiunilor și niciun fel de identitate de grup distinctă de cea uniformă prescrisă de Al Baghdadi și apropiații săi.

Pe de altă parte, această explicație nu acoperă toate aspectele problemei și, mai ales, nevoia de spectacol pe care o arată constant liderii fundamentaliști. La fel ca în cazul asasinării ostatecilor, a executării oricăror persoane care nu se potrivesc în universul totalitar al organizației, a genocidului comis contra yazidiților sau a crimelor în masă din nordul Siriei, crimele contra patrimoniului nu rămân tăcute, ci sunt motiv de laudă, sunt proclamate, sunt fluturate în fața lumii întregi. Evident că este o metodă de propagandă, o manieră de a-și arăta forța și de-a atrage recruți.

Nu am să încerc să decriptez aici resorturile psihologice ale acestei atracții. Dar eu văd și o altă față a acestui spectacol, una care ne privește pe noi. Violența ni se adresează și nouă, ne atacă oriunde ne-am afla, oricât de departe de Siria sau de Irak, pentru că ne răpește ceva ce ne este drag. Talibanii au bombardat statuile buddhiste de la Bamyan pentru a se răzbuna pe Occident, ca semn de sfidare. Daech fac un pas mai departe: distrug antichitățile la care ținem, pe care le considerăm parte a istoriei noastre, într-un război psihologic calculat cu precizie.

Violența extremă și vizibilă este una dintre tacticile oficiale ale califatului, teoretizată ca atare într-un text care circulă pe internet încă din 2004, Idarat at Tawahoush, Utilizarea (administrarea) sălbăticiei, foarte influent printre liderii Daech. Prin urmare, cu cât par mai absurde și mai nebunești aceste acte de violență contra oamenilor și a monumentelor istorice, cu atât trebuie să le considerăm mai bine calculate și îndreptate contra dușmanilor Daech. Ca europeni, ca oameni moderni, suntem percepuți ca dușmani și spectacolul violenței comisă contra unor lucruri pe care le prețuim este un atac contra noastră

Sunt aceste acțiuni de distrugere a patrimoniului o amenințare la multiculturalism pe baza considerentelor că alteritatea trebuie fie integrată fie pulverizată?

Nu poate exista multiculturalism în califatul Daech. Sunt noțiuni care se exclud reciproc, adversitatea dintre ele este ireductibilă. Nici nu se poate vorbi despre alteritate – care este condamnată dintru început la aneantizare, așa cum se întâmplă cu yazidiții, creștinii, șiiții, sunniții bănuiți de apostazie. Uimitor pentru mine este însă modul în care organizația reușește să șteargă deosebirile dintre grupurile care o compun. Privind imaginile distrugerii muzeului din Mosul, de exemplu, se vede foarte bine o diversitatea a vestimentației care ilustrează diversitatea provenienței membrilor acestor comandouri, de la tunicile central asiatice la thawb-ul alb al celor din zona golfului și chiar la banalul t-shirt al celor veniți din Europa. Toți acești oameni sunt însă topiți în interiorul unui organism care nu permite nicio formă de relativism și diversitate.

Foto: Daniela Zaharia
Foto: Daniela Zaharia

Simbolistica proiectelor de reconstrucție a Palmyra este prezentată ca fiind tocmai rezistența pașnică a comunității internaționale în fața destabilizării provocate de Statul Islamic. Poate avea acestă strategie un efect descurajator, coroborată bineînțeles cu ofensiva militară combinată?

Mă provocați cu această întrebare! Să vă spun de la bun început că reconstituirea monumentelor istorice nu va avea niciun efect în rezolvarea crizei provocată de Daech. Ofesiva militară, înfrângerea fizică, pe teren, apoi înfrângerea ideologică – care, de fapt se determină reciproc, așa cum succesul militar inițial a făcut ca organzația să fie atractivă pentru atât de mulți tineri – acestea vor destabiliza pretinsul califat al extremiștilor. Ce sens are reconstituirea monumentelor distruse? Este ceva mai greu de explicat.

În primul rând, este o formă de recuperare, deși monumentele originale nu vor mai exista niciodată. Existența lor de peste două mii de ani s-a încheiat cu acești criminali. Totuși, reconstituirea lor redă accesul comunității locale la o formă fizică a memoriei istorice. Aici suntem pe un teren cunoscut. Europa a trecut de mai multe ori în istoria sa recentă prin astfel de experiențe. Să ne amintim de orașe întregi, precum Varșovia, sau Dresda, distruse în cel de-al doilea război mondial și reconstruite total sau parțial. Sau și mai aproape de noi, Dubrovnik-ul grav afectat de bombardamentul sârbilor în 1991, Mostar bombardat de către croați în 1993, ambele victime ale unor agresiuni planificate contra patrimoniului cultural au fost reconstituite cu ajutorul comunității internaționale. O acțiune de același fel se impune și de această dată, dar nu trebuie să se rezume la Palmyra și la celelalte situri care au fost victime ale Daech.

Războiul civil sirian a lovit orașe istorice în care ISIS nu a ajuns, precum Homs, Hama, Apamea, care au fost scene de război și sunt astăzi devastate. Reconstituirea lor este o formă de reparație morală, o cale de vindecare a rănilor provocate de război. În cazul Irakului și Siriei însă, chiar dacă acest prim obiectiv poate fi atins, rămân alte răni care poate nu se văd la fel de spectaculos, dar care vor avea consecințe pe care nu le putem estima. Putem reconstitui arcul lui Septimius Severus, putem reconstitui taurii adrocefali, ne putem adapta la realitatea că nu vom mai vedea niciodată originalele antice, dar niciodată nu vor mai putea fi reconstituite contexte arheologice care au fost devastate.

Nici nu știm astăzi, în absența unei cercetări directe, câte situri preistorice și antice sunt complet ruinate și nu vor mai putea aduce informații pertinente din punct de vedere științific. Observațiile din satelit indică faptul că multe au fost răscolite în căutarea de obiecte pentru traficul de antichități. Un obiect smuls în felul acesta din contextul său nu mai aduce, însă, toate informațiile necesare unui studiu științific, iar situl rămas devastat nu mai oferă datele de care are nevoie o cercetare pertinentă. Pentru spațiul despre care vorbim pierderea este multiplicată datorită importanței pe care o are această regiune pentru înțelegerea unor fenomene istorice esențiale, precum neolitizarea sau constituirea primelor state din istorie. Nu există formă de reconstituire care să compenseze aceste pierderi.

Considerați că alegerea ruinelor de la Palmyra ca teatru de execuție pentru prizonierii capturați de trupele Daesh este o componentă inseparabilă pentru construirea mesajului ideologic al organizației teroriste?

Un detaliu grotesc și o expresie a urii calculate pe care o instrumentează Daech. Sigur că este și un război al simbolurilor, al gesturilor simbolice. Ați văzut orchestra simfonică rusă cântând Bach la începutul lunii mai, pe aceeași scenă a teatrului din Palmyra. Întrebarea este dacă această înfruntare a simbolurilor va avea un învingător. Adesea în spatele gesturilor simbolice, de orice fel ar fi, se află forme ireductibile de cinism. Oricum, cu toate reproșurile pe care le merită puterile occidentale precum și Rusia și Turcia pentru felul în care au acționat în criza siriană, prefer să văd orchestre simfonice la Palmyra. Ceea ce nu înseamnă că se poate șterge amintirea plutoanelor de execuție.

Este posibil ca această atitudine de ofensivă împotriva fundamentelor ancestrale ale lumii moderne să degenereze în închistarea Occidentului față de lumea arabo-musulmană, tocmai ca urmare a asocierii Daesh cu doctrina islamică?

Cred că există deja suficient de multă adversitate față de lumea musulmană în vest, dar nu distrugerea antichităților este cauza principală. Cocktailul de sentimente anti-arabe are multe ingrediente, unele vechi, prejudecăți istorice mai bine sau mai prost mascate de-a lungul timpului, evacuate cu o rată inegală de succes din mentalitatea modernă, teama generică de diferență, criza refugiaților într-o Europă încă nerefăcută după criza economică, dar mai ales teama de terorism. În fața atacurilor de la Paris și Bruxelles cred că distrugerea antichităților din Siria și Irak pierde din importanță în ochii europeanului obișnuit. Ceea ce nu înseamnă că nu va fi evocată atunci când unul sau altul dintre promotorii politici sau culturali ai șovinismului vor considera necesar

Considerați că o sincronizare între atentatele din capitalele europene și distrugerea Palmyra poate reînvia mișcări antimusulmane chiar și în cadrul statelor anterior considerate adevărate modele de integrare ale minorităților?

Este deja un fapt. La nivelul opiniei publice se văd deja foarte clar efectele conjugate ale terorismului și ale crizei refugiaților, amplificate de imaginile de violență care cel puțin în ultimii doi ani ne-au asaltat în toate mass-media internaționale. Discursul toleranței și al multiculturalismului traversează cu siguranță o criză, mai ales în Europa. Nu multă lume mai are răbdare să cântărească ideile lui Edward Said și să chestioneze critic relația vestului cu Orientul. Cât privește o mișcare anti-musulmană organizată, eu mă tem mai degrabă de succesul pe care il vor avea partidele de extremă dreaptă în proximele alegeri din Germania și Franța.

Un succes care este ajutat de creșterea fricii și a ostilității față de lumea arabă, percepută ca sursă de pericole, dar care nu este străin nici de dovezile de incompetență pe care leadeship-ul politic european l-a arătat în acești ultimi ani – cel puțin de la Primăvara Arabă până în prezent. Trebuie să fim, însă, conștienți de faptul că extrema dreaptă nu este apărătoarea valorilor europene și moderne în fața pericolului terorist islamist, ci aduce de fapt o escaladare generală a discursului șovinist și xenofob, care lovește în tot ceea ce sperăm să fie Europa. Este o neagră ironie a istoriei pentru societatea românească, ca după o jumătate de veac în care a aspirat să se reconecteze cu restul continentului, apoi după teribilul deceniu al tranziției, când ajungem în sfârșit în Europa să ne găsim în mijlocul unei astfel de crize.

Există posibilitatea de propagare a unor mișcări împotriva comunităților arabe inclusiv în România, având în vedere dezbaterea publică legată de construirea unei moschei la București?

Este un subiect delicat, dar cred că merită o discuție. Din păcate nu suntem obișnuiți în mediul public românesc să avem discuții. Dați-mi voie, din nou, să fac unele distincții. Musulmanii nu sunt cu toții arabi. Avem în România o comunitate de turci, tătari și romi musulmani, care, deși nu sunt numeroși, sunt importanți în cultura noastră. Este adevărat, există o comunitate mai recent constituită de arabi veniți din variate regiuni ale Orientului apropiat. Din păcate cunoaștem prea puțin această comunitate. Iar această ignoranță generalizată în societate include și lipsa de înțelegere a relațiilor care există între grupurile musulmane istorice din România și cele noi, constituite în ultimele două decenii. Nu văd un pericol iminent și clar conturat ca o mișcare impotriva musulmanilor din România în general, sau numai împotriva musulmanilor arabi să devină o realitate manifestă în viitorul apropiat.

Văzând modul în care au reacționat mulți români în contextul crizei refugiaților, nu m-aș aventura, însă, să neg în totalitate faptul că există un potențial în această direcție. În privința marii moschei proiectată în nordul capitalei, însă, trebuie să mărturisesc, am unele îndoieli. Înțeleg argumentul Marelui Muftiu, care speră ca în acest fel să controleze mai bine activitatea religioasă a unei comunități care s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Este adevărat că ar fi o soluție preferabilă existenței a, după cum spune Excelența Sa, 17 moschei neautorizate în București. Îndoielile pe care le am sunt legate de alte aspecte, în primul rând de amestecul regimului tradiționalist al domnului Erdogan în acest proiect. Ar fi preferabil ca, în cazul în care există o nevoie reală a comunității musulmane din România, aceasta să fie rezolvată fără tutelare din exterior. După cum s-a văzut în criza siriană, intervențiile domnului Erdogan nu au întotdeauna cele mai sincere și benefice intenții.

Extrapolând, există posibilitatea unei ofensive similare împotriva edificiilor musulmane din partea radicalismului din statele occidentale pe baza considerentelor că viziunea Statului Islamic este comună cu a întregii comunități arabo-islamice?

Acte de vandalism sunt posibile și au avut chiar loc, în Franța de pildă, după atentatele de anul trecut de la Paris. Dar statele europene și opinia publică vor apăra monumentele musulmane. Chiar dacă am văzut cu numai câțiva ani în urmă că elvețienii au votat contra construcției unor noi minarete, fapt care mărturisește o anumită stare de spirit, lucrul acesta nu înseamnă că se va ajunge pe teritoriul Europei la campanii sistematice de distrugere a patrimoniului istoric și religios musulman. Diferența de cultură politică între societățile europene și acest pol al urii față de civilizația modernă care este Daech este enormă. Trăind în România, unde respectul față de patrimoniul cultural este o atitudine rară, să nu uităm, totuși, că atitudinea protectoare față de siturile istorice este astăzi o componentă consolidată a mentalității și a civismului european.

Fara comentarii

Lasa raspuns